Enigmatice gânduri
- 1. Enigmatice gînduri -Vă ofer doar o părere de rău la care nu trebuie sa subsrieţi. O zi obişnuită, înconjuraţi de o frumuseţe de toamnă tîrzie. Cerul albastru se vede printre cîţiva nori cenuşii care anunţa că în curînd o să plouă, dar încă pătrunde cîteva raze de soare ce încălzeşte sufletele oamenilor şi le dăruieşte bunătatea lui. A trecut ceva vreme după o ploaie de scurtă durată, norii parcă au dipărut, aerul fiind rece, iar soarele parca îşi pierde din energie, devenind din ce în ce mai stins. Se lasă o linişte groaznică. Întunericul scoate în evidenţă luminile care luminează pe stradă şi în casele oamenilor care se afla la o distanţă mai mare , şi abia se mai văd. Încetul cu încetul se face beznă. Se simte aerul curat şi rece, care pătrunde în locuinţă printrun geam geschis şi pintre găurile unei perdea albă care şade atîrnată deasupra acelui geam. E seara tîrziu, dar încă se mai aude un sunet. Pare a fi un sunet scos de un instrument muzical. Da, este pianul doamnei Marry, de la etajul IV, din casa cea veche, lăsată acum zece ani in urmă, de către proprietar, în voia sorţii, şi din care au plecat toţi locuitorii. O casă cu IV etaje care abia se mai ţine, nuştiu cum de mai rezistă cu pereţii ei, crăpati. Poate rezistă datorită melodiilor care răsună din pianul doamnei Marry, ce trezesc o adevărată plăcere, şi dă viaţa spicului de grîu.
- 2. Doamna Marry este o femeie bătrină dar încă în putere, ce îşi etalează singurătatea prin muzică. Avînd o scrisoare scrisă de ea, ca un portret cu rame arătînd ca o lege sau poate ca un regret. Pentru că în fiecare seară cînd se face linişte afară, deschide geamul, se aşează la pianul ei vechi şi citeşte acea scrisoare , apoi interpretează cîteva melodii la pian În acea scrisoare de regret spune: Am trecut trei etape pînă am ajuns să cunosc greşeala mea care ma făcut să ajung aici, în singurătate. În perioada dintre şaisprezece si douăzeci de ani am avut o viaţă destul de apăsată, eram naivă şi idealistă, nu aveam mulţi prieteni adevăraţi pertru că iubeam sinceritatea, educaţia şi amabilitatea oamenilor, dar de aceştia puţini sunt. Şi de aceea mă simţeam bine petrecînd timpul liber singură. Nu aveam nimic cu nimeni, aşa cum nici ei nu aveau nimic cu mine , preferam să fiu lăsată-n pace. Nu simţeam nevoia de a împartaşi sentimentele şi părerile mele altora. În perioada cînd se alătură tinerii, şi creează cupluri după stilul de comportament, fie se potriveşte fie nu, se acceptau, şi astfel părea că totul merge perfect, însă eu aşteptam perfecţiunea modelată în chip de fiinţă, pe care am tot purtato dea lungul timpului în mintea mea. La douăzeci de ani mă simţeam perfect să fiu crutată de mulţimea de admiratori, defilînd prin cluburi. Am avut şanse de a pune mîna pe băieţi bine educaţi, dar înca nu simţeam acea nevoie de împerechere , înca mă distram singura,alături de manechini prefăcuti in fiinţe acoperite cu piele de leoaică. Am ajuns la douăzeci şi opt de ani să conştientizez că am ratat ani buni din viaţa mea, aşteptînd o himeră fantastică în mintea mea , dar nu a mai venit. Cînd m-am trezit mi-am dat seama că vreau şi eu un soţ, un copil care să fie al meu, o familie cum sunt toate celalte, dar deja nu mai aveam frumuseţe de oferit, acea iubire tînără şi înflorită în toata splendoarea sa. Vremea trecea şi ceasul ticăia.
- 3. A-m fost nevoită sa mă mărit cu primul mulău, care m-ia promis un copil, defapt am descoperit în el opusul dorinţelor mele, dar a trebuit să suport instincţia. Şi uite aşa a-m ajuns la acea bătrînă, şi singuratică dar încă frumoasă care îsi aştepta bărbatul gîndurilor, şi îşi plîngea amarul, pentru puţina fericire de care a avut parte, distrînduse.