1. Pentru unii, Napoleon e unul dintre cei mai străluciți oameni care au trăit vreodată, un legislator
vizionar și un cuceritor îndrăzneț. Pentru alții, Corsicanul a fost doar un tiran nemilos, a cărui obsesie
pentru război și putere a produs un genocid estimat la 6 milioane de morți. Nu doar francezii îi
cultivă amintirea. Un muzeu îi este dedicat și la Roma. Italia a fost prima cucerire importantă, pentru
cel care a avut Cezarul și Roma drept modele ale imperiului său, care avea sa facă din Franța
națiunea dominantă a Europei acelui timp. Exponatele sunt adunate de Giuseppe Primoli, un
admirator local al lui Napoleon, care a strâns tablouri, desene, obiecte vestimentare, cărți și piese de
mobilier, legate într-un fel sau altul de viața lui Bonaparte și a familiei lui.
Când Napoleon Bonaparte se năștea, pe insula mediteraneană Corsica, pe tronul Franței se afla
succesorul lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. Nimeni nu ar fi putut prezice că, într-o întorsătură a
destinului, Franța va fi scena decapitării primului monarh european (în timpul domniei) de către
Revoluția Franceză, în vreme ce tânărul corsican se va încorona împărat al țării care îi ocupase
micuța insulă italiană.
Dar evenimentele declanșate de Revoluția Franceză au luat o turnură neprevazută. După o perioadă
de mari speranțe, incertitudini și teroare, francezii au restaurat monarhia într-o formă absolutistă,
prin Napoleon, deși acesta a pretins întotdeauna că e încarnarea spiritului Revoluției.
Napoleon nu era străin nici de perioada turbulentă de după Revoluție. Ca tânăr ofițer, a condus
reprimarea unei revolte populare, fiind primul militar care a ordonat să se tragă cu tunurile în
parizieni. Acest masacru i-a adus gradul de general la doar 26 de ani, și i-a înlesnit încredințarea
următoarelor campanii, în Italia și Egipt.
Italienilor, Napoleon li s-a prezentat ca un eliberator, un ambasador al Revoluției, aducând cu sine
legi progresiste. Deși acum are un muzeu la Roma, nu a încercat să cucerească și orașul papal,
evitând o reacție populară pe această temă. Avea să revină în Italia câțiva ani mai târziu, după o
spectaculoasă traversare a Alpilor, nemaîncercată de pe vremea Imperiului Roman, când Hanibal
trecea munții călărind elefanți.
După Italia, Napoleon și-a îndreptat atenția către Orientul Mijlociu, într-o încercare de a lovi
interesele și chiar coloniile britanice. Rezultatul a fost un succes mai curand științific și
propagandistic, decât geopolitic. O armată de savanți au călătorit împreună cu Napoleon, conducând
apoi la descifrarea hieroglifelor, la o înțelegere mai bună a zoologiei și progrese în arheologie și alte
științe. Bonaparte avea să își facă un obicei din a prăda opere de artă din Egipt, Italia și alte locuri
cucerite, de comori care încă se pot vedea în muzee precum Louvre, transformat în muzeu chiar de
Napoleon.
Pe lângă geniul militar, Napoleon avea și talentul unui propagandist, care și-a construit abil propriul
mit, ba chiar s-a îngrijit de felul cum va fi privit de posteritate. A început să editeze publicații
apologetice încă de pe când era un simplu ofițer. Chiar și faimoasa butadă ”O imaginea face cât o
mie de cuvinte” îi e atribuită, așa că a comandat numeroase tablouri ale sale și ale bătăliilor purtate.
Iar când realitatea îi era potrivnică, nu se sfia nici de minciuna sfruntată. În Orientul Mijlociu,
Napoleon nu a reușit să cucerească fortăreața Acra, dar a trimis vești la Paris că a ras cetatea din
temelii. În realitatea, armata sa era decimată, așa că a ordonat ca, în timpul retragerii, răniții și
bolnavii de ciumă să fie otrăviți, apoi și-a abandonat de tot armata din Egipt, pentru a pleca
precipitat la Paris să preia puterea.
2. Prin intrigi și politica pașilor mărunți, a cucerit puterea dictatorială asupra Franței. În ciuda acestei
sete de putere, reformele sale i-au adus susținerea și admirația unor personalități importante,
inclusiv în țări cu care Franța s-a aflat în război: Ludwig van Beethoven, GF Hegel, Heine. Codul Civil,
a cărui redactare a supravegheat-o, e încă printre legile fundamentale ale Franței, cu doar mici
modificări, fiind o sursă de inspirație pentru legislația din cele mai multe țări ale lumii vestice.
Napoleon a adus progresul în organizarea statului, educația publică și sistematizarea orașelor.
Napoleon s-a încoronat împărat al Franței într-o ceremonie oficiată de Papa în catedrala Notre Dame
de Paris. Acest artificiu e încă o ilustrare a ingeniozității napoleoniene în materie de imagine, dar și a
viziunii cinice pe care o avea asupra religiei, pe care o privea ca pe o simplă unealtă de control al
maselor în mâna politicienilor. Mult mai târziu, Napoleon chiar l-a sechestrat pe Papa, luând în
stăpânire și teritorii ale Vaticanului. Alți clerici importanți au fost întemnițați, chiar și pentru delicte
minore, cum ar fi refuzul de a participa la nunta imperială.
Bonaparte și-a dus mai departe visul de a îi imita pe Cezar și pe Carol cel Mare printr-un imperiu
european, după ce a zdrobit Austria și Prusia, și a obținut acordul Rusiei pentru o blocadă împotriva
Angliei. În acest moment, Franța, care avea o superioritate demografică față de toți vecinii săi,
devenea stăpânul incontestabil al Europei continentale. Dar odihna nu era niciodată o opțiune
pentru impetuosul cuceritor.
În ultimele sale zile, Napoleon a considerat campaniile următoare din Spania și Portugalia cea mai
mare greșeală a sa, după ce războiul de gherilă i-a măcinat forțele armate. Dar istoricii sunt încă și
mai critici cu campania urmatoare, cea de invadare a Rusiei. Deși trupele franceze au luat în
stăpânire o Moscovă incendiata de ruși înainte de fugă, Napoleon a fost nevoit să se predea. Cea mai
mare parte a armatei sale a pierit în cumplita iarnă rusă și hărțuită de mici grupuri armate de diferite
naționalități. Ca și în deșertul Palestinei, Napoleon și-a abandonat trupele în gerul stepelor ruse,
fugind din nou la Paris din rațiuni politice. De această dată, o minciună nu mai putea acoperi cruda
realitate. Napoleon pierduse în Rusia peste 90% din armata de 400.000 cu care plecase.
Bonaparte a abdicat de doua ori la tron, de fiecare dată fiind exilat pe câte o insulă. A încercat să se
sinucidă, dar otrava pe care o păstrase nu și-a făcut efectul. Și-a recuperat rapid moralul, pentru a se
comporta ca un guvernator conștiincios al insulei Elba. În mai puțin de un an a reușit să evadeze de
pe Elba, iar soldații trimiși să-l captureze au sfârșit prin a-l aclama. În ciuda acestei întoarceri
triumfale, a fost o revenire de scurtă durată, încheiată cu înfrângerea de la Waterloo.
Napoleon Bonaparte a fost căsătorit de două ori, cu Josefina și Marie Louise, dar a avut și o
sumedenie de amante. A divorțat de Josefina pentru că nu îi putea oferi un urmaș la tron, alegând-o
pe Marie Louise, o reprezentantă a dinastiei Habsburgice, casa imperială a Austriei. Dar această
alianță cu una din cele mai impunătoare familii regale din Europa nu l-a împiedicat să și lupte cu
Austria, când interesele i-au cerut-o. A existat și o femeie celebră care l-a refuzat pe Napoleon în
plină glorie: sora țarului rus, cu care încercase de asemenea un mariaj din interes, îinainte de
căsătoria cu Marie Louise.
Fiul său, Napoleon al II-lea, a devenit pentru foarte scurtă vreme împărat. Napoleon a încercat să
creeze o dinastie, încoronând mai mulți membri ai familiei sale în diferite regiuni, fără foarte mare
succes în timp. Avea o legătură sentimentală profundă cu mama sa, care crescuse cu mână de fier cei
8 copii, care supraviețuiseră celor 14 sarcini avute.
3. Napoleon și-a petrecut ultimele zile pe insula Sfânta Elena, scriindu-și memoriile și acordând
interviuri, care i-au consolidat imaginea personală. Era mai presus de toate un om de spirit, unele
dintre cele mai profunde și mai spirituale aforisme fiindu-i atribuite.
Fondatorul Muzeului Napoleonic din Roma, contele Giuseppe Primoli, era el însuși un descendent al
fratelui lui Napoleon, Lucien. Tot ce a adunat de-a lungul timpului despre șederea la Roma a
numeroasei familii Bonaparte a donat în cele din urmă municipalității.
