2. Cartea nunţii... este romanul a două lumi, una ultraarhaică
şi alta ultramodernă... Iată un spectacol cu atât mai sesizant, cu
cât şi contrastul e mai artistic şi mai minuţios studiat şi care face
din «Cartea nunţii» unul din valoroasele documente ale societă-
ţii noastre contemporane. Poezia citadină, în care dna
Hortensia Papadat-Bengescu si d-l Camil Petrescu au dat pagini
clasice, îşi adaugă astăzi acest roman ancorat puternic în inima
Bucuresţilor moderni ( Perpessicius, „Menţiuni critice”, vol. V, 1946 )
3.
Cuprins
I. „Cartea nunţii” – un roman realist
II. „Cartea nunţii” – relaţiile dintre personaje
III. „Cartea nunţii” – „Casa cu molii”
IV. Referinţe critice şi bibliografie
4.
Universul diegetic şi realitatea
Încă din primul capitol al romanului se observă intenţia naratorului de a construi
un univers diegetic fidel realităţii timpurilor respective.
Ruta trenului în care Jim şi „domnişoara” se află este precizată:
„Trenul lăsase de mult valea Târnavei şi se îndrepta spre zonele reci ale Braşovului.”
(...)
„Jim îşi luă trench-coat-ul pe mână şi uşoara, unica valiză, şi când vagonul intra în umbra şi
larma hamalilor albastri din Gara de Nord, care se repezeau spre scări, chemaţi cu strigăte ener-
gice – «Hamal! Hamal!» - sări toate treptele deodată şi se amestecă în mulţime.”
Toponimele concrete continuă şi în celelalte capitole, astfel, o refacere a traseului
lui Jim este posibilă:
„Ion Marinescu, zis şi Jim, fu lăsat de trăsură în faţa casei preistorice din str. Udricani, pe
vremea când lăptarii colindă curtile cu bidoanele, iar împărţitorii de jurnale înfig «Universul»
în clanţa uşii.”
Cuprins
5.
Universul diegetic şi realitatea
Strada Udricani, locaţia „Casei cu Molii” Ziarul „Universu”, care publică şi astăzi.
Cuprins
6.
Universul diegetic şi realitatea
Bucureştiul interbelic a fost o veritabilă sursă de inspiraţie, suficientă pentru a
proiecta o lume în care realitatea şi ficţiunea se îmbină într-un amestec omogen.
„După trei ani de lipsă din ţară, Bucureştii i se părură uimitor de mordenizaţi.(...) Palatul
Asigurării Generale se ridica în chipul unui masiv de sare babilonică spre cer, transformând
bulevardul, împreuna cu palatele Ciclop şi Lido, în arteră de mare metropolă. (...) Micul
zgârie-nori în fier şi blocuri de piatră al Palatului Societăţii de telefoane aruncase pe porţiunea
strâmtă a Căii Victoriei o umbră de Broadway.”
Totuşi, în capitolul „O partidă de nataţie” acţiunea se mută la malul Mării Negre:
„Marea era liniştită şi albastră, şi nu mai sulurile lungi de pânze spumoase ce se desfăceau
pe stâncile digului cu plesnituri surde acuzau oscilaţia apei.
(...)
Intrară cu toţi în spuma apei, Jim şi Medy curajoşi, Dora despicând valul cu muchiile
trupului, Lola cu mici ţipete de fior din cauza răcelii apei."
Cuprins
7.
Universul diegetic şi realitatea
Palatul Societăţii de Asgiurări Generale - 1927 Panoramă asupra Cazinoului din Constanţa - 1965
Cuprins
8.
Legăturile de rudenie
Multitudinea personajelor prezente în universul diegetic dă naştere numeroaselor
relaţii de rudenie, conform următoarei scheme:
Cuprins
9.
Legăturile de rudenie
Conform spuselor naratorului şi lui Silivestru, Tanti Mali este fiica Iacăi, iar
Iaca este mama mamei mătuşilor lui Jim, care rămâne neprecizată de-a lungul ro-
manului, deci bunica mătuşilor şi străbunica lui Jim.
(Silivestru despre Iaca) „Dumnezeu o pedepseşte să se zgîrcească de bătrâneţe
într-o cutie veche, cu maţele făcute coarde de vioară, ca să vadă cu ochii ei pe fetele
fetelor îmbătrânind în sculele ei. "
(naratorul despre Mali) „ În zgomotul de paşi, o uşă laterală se deschise, şi tanti
Mali, fata Iachii şi mătuşa mătuşilor lui Jim, apăru surâzătoare.”
Relaţiile de rudenie prin alianţă, în cadrul familiei lui Jim, sunt două la număr:
- căsătoria lui Jim cu Vera.
- casătoria Caterinei cu domnul Popescu, de altfel, singura mătuşă măritată.
Cuprins
10.
Casa cu molii
Dacă primul plan al romanului formează un veritabil poem al iubirii, cel de-al doilea
alcătuieşte contrapunctul parodic al acestuia. Faimoasei „case cu molii” i se dedică al II-lea
capitol al romanului. G. Călinescu creează un veritabil „cronotop" (M. Bahtin), cel al casei
„Casa cu molii" reprezintă un adevărat „muzeu familiar" care include în sine şi „ideea de
temporalitate”. „Casa cu molii" reprezintă „un spaţiu capcană ce îşi pune amprenta în mod
decisiv asupra acelora care îl populează, nişte personaje similare mediului evocat".
Mătuşile lui Jim, captive în această „închisoare a sufletului” îşi derulează cu
stricteţe rutina şi obicieiurile, oprindu-i pe toţi ce încearcă să evadeze din acest loc
„mort”. Totul se derulează în această casă umplută de fosile în funcţie de „tabieturile unor biete
femei de modă veche". Locuitorii acestui „damnat topos insular" sunt nişte destine neîmplinite,
ratate; sunt nişte oameni ce nu au avut tinereţe, „care s-au mumificat deja la o vârsta biologică
plenară". Din această perspectivă „casa cu molii", devine simbolul eşecului unui anumit mod
de existenţă.
Cuprins
11.
Casa cu molii
„Casa cu molii” pare de fapt un teatru de păpuşi, iar mătuşile nişte marionete care îşi
repetă rolul la infinit, potrivit unor automatisme zilnice, vechi de zeci de ani. Rutine care
le-au transformat bătrâneţea într-o continuă aşteptare a morţii, de care nici nu se mai
tem, deoarece singurele lucruri cu care erau obişnuite erau decesele, naşterile şi certu-
rile.
Din păcate, victima hărţuirii lor este propiul frate, Silivestru, care este împiedicat
în încercarea de a-şi întemeia o familie. Odata cu gândurile asupra sterilităţii lui, vine
şi gândul morţii, care-l va copleşi, în final acesta spânzurându-se.
„Obsesia sterilităţii deschide deodată în conştiinţa lui Silivestru o porblemă pe care
n-o înfruntase niciodată în faţă: moartea.(...) Nu putea pricepe cum el, care trăia şi gân-
dea, avea să devină nimic.(...)
Silivestru se strădui să găsescă în conştiinţă momentul cel mai blând pentru înţele-
gerea morţii.
(...) făcând un semna mical de aşteptare îngerului din curte, se urcă pe scaun, legă
cordonul roşu de cârligul din tavan (...) şi dădu cu piciorul brânci scaunului.”
Cuprins
12.
Referinţe critice
„«Cartea nunţii» nu e o carte: e un început. G. Călinescu a săpat în piatră şi a
izbutit năvala apelor în soare. De la cea dintâi pâna la cea din urmă pagină, cartea e
o revelaţie. Orice elogiu elogiază pe recenzent. Pentru că autorul nu mai are nevoie
de nici unul: e dincolo de bine şi de rău.(...)” (Isac Peltz, „România liberă” 18 martie 1933)
„Recitesc, după mai bine de douăzeci de ani, «Cartea nunţii» a lui G. Călinescu şi în-
cerc să-mi pun oarecare ordine în impresii. Un lucru mi se pare absolut sigur: partea cea
mai rezistentă a romanului este aceea comică. La fel ca şi în «Enigma Otiliei» sau în cele-
lalte romane şi nuvele, Călinescu este un romancier cu adevărat serios exact atunci când
( aveam unele indicii ) nu se consideră ca atare; e dimpotrivă, acolo unde vrea să fie grav
cu tot dinadinsul, nu izbuteşte sa fie decât emafatic.(...)” (Nicolae Manolescu,
„Romanul comic” în volumul „Desenul din covor”)
„... acest roman e construit ostentativ programatic; romancierul a adunat din ce scrise-
se pâna atunci tot ce putea recupera din punct de vedere românesc şi a sudat materialul
pe un schelet clasic. În acest sens, «Cartea nunţii», aparută în 1933, poate fi socotită un
exerciţiu, un roman «minor».(...)” ( Ion Bălu, G. Călinescu – eseu despre etapele creaţiei )
Cuprins
13.
Bibliografie:
- „Cartea nunţii” de G. Călinescu, editura „FACLA” 1989
- manual de limba şi literatura română cls. a IX-a, Eugen
Simion ( coordonator )
- Google images
Încheiere
Cuprins
Profesor coordonator: dna. prof. Mănescu Luminiţa