�ݺ�ߣ

190
CUPRINS
Argument ...................................................................................... 3
A. POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE ................................................ 4
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor .......................... 4
1. Etnogeneza românească ...................................................... 4
2. Romanitatea românilor ....................................................... 6
3. Romanitatea românilor în Evul Mediu – secolele XIV–XVI ... 7
4. Umaniştii şi Romanitatea românilor în Evul Mediu .............. 8
5. Romanitatea românilor – secolele XVII–XVIII ...................... 9
6. Romanitatea românilor în lupta de emancipare politică
a românilor din Transilvania; disputa în jurul continuităţii
românilor ........................................................................... 11
7. România Modernă şi romanitatea românilor ........................ 13
8. Ideea romanităţii românilor după Marea Unire .................... 14
9. Istoriografia comunistă şi ideea romanităţii românilor .......... 15
B. OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR ........................... 18
I. Democraţie şi totalitarism în secolul al XX-lea ...................... 18
1. Trăsăturile democraţiei ....................................................... 18
2. Trăsăturile totalitarismului ................................................... 18
3. Ideologii totalitare şi practici totalitare ................................ 19
4. Regimuri democratice în secolul al XX-lea .......................... 26
5. Trăsăturile democraţiei româneşti 1918–1938 ..................... 30
6. Ideologii şi practici politice în România .............................. 32
II. Istoria constituţională a României ........................................ 38
1. Regulamentele Organice ..................................................... 38
2. Convenţia de la Paris – august 1858 ................................... 39
3. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris – 1864 .......... 40
4. Constituţia României Moderne – 1866 ................................ 41
5. Constituţia României Mari – 1923 ....................................... 44
6. Constituţia monarhiei autoritare – 1938 .............................. 47
7. Constituţiile comuniste ....................................................... 49
8. Constituţia statului de drept din 1991 .................................. 58
C. STATUL ŞI POLITICA ............................................................... 60
I. Autonomii locale şi instituţii centrale (secolele IX-XVIII) ....... 60
Ce sunt autonomiile locale? .................................................... 60
II. Instituţiile centrale pe spaţiul românesc ............................... 62
1. Instituţia voievodatului ....................................................... 63

2. Instituţia Principatului în secolele XVI–XVIII ....................... 65
3. Domnia .............................................................................. 67
4. Sfatul domnesc ................................................................... 69
5. Adunările de stări ............................................................... 69
6. Armata ............................................................................... 70
7. Biserica .............................................................................. 70
8. Administraţia ...................................................................... 71
9. Justiţia ................................................................................ 71
III. Întemeierea statelor medievale româneşti .......................... 72
1. Factori interni şi externi ...................................................... 72
2. Întemeierea statului medieval Ţara Românească .................. 73
3. Întemeierea statului medieval Moldova ............................... 76
4. Întemeierea statului medieval Dobrogea ............................. 77
II. Statul român modern: de la proiect la realizarea
României Mari ..................................................................... 83
1. Proiecte politice între 1711–1821 ..................................... 83
2. Proiect politic la 1821: Revoluţia lui Tudor Vladimirescu .. 89
3. Proiecte politice între 1822–1848 ..................................... 91
4. Proiectul politic paşoptist – 1848 ...................................... 93
5. Proiectul Unirii Principatelor; realizarea proiectului politic
între 1859–1866 ............................................................... 101
6. Proiectul modernizării instituţiilor statului: Monarhia,
Parlamentul, Guvernul, Biserica, Armata, Justiţia ............... 109
7. Proiectul partidelor politice ............................................... 117
8. Proiectul independenţei de stat 1877–1878 ...................... 121
9. Primul Război Mondial 1914–1918 .................................. 127
10. Proiectul făuririi României Mari – 1918 ............................ 132
III. România postbelică. Socialism, naţionalism-comunism
şi disidenţă anticomunistă ................................................... 139
1. Cucerirea şi consolidarea puterii politice ............................. 139
2. Stalinizarea României ......................................................... 142
D. RELAŢII INTERNAŢIONALE ..................................................... 150
I. Ţările române între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu
şi la începutul modernităţii ................................................... 150
II. România şi concertul european; de la „criza orientală”
la marile alianţe ale secolului al XIX-lea ............................... 170
1. România şi concertul European: de la „criza orientală”
la marile alianţe în prima jumătate a secolului al XIX-lea ... 170
191

192
2. România şi concertul european; de „la criza orientală”
la marile alianţe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea . 171
3. Politica externă a României la sfârşitul secolului
al XIX-lea .......................................................................... 173
4. Marile Alianţe ................................................................... 174
5. Politica externă a României la începutul secolului
al XX-lea ........................................................................... 174
6. România şi Primul Război Mondial ................................... 175
7. Conferinţa de pace de la Paris–Versailles (1919–1920) ...... 176
8. Alianţe regionale şi defensive încheiate de România ......... 177
9. Relaţii internaţionale 1919–1939 ...................................... 178
10. Relaţiile româno-sovietice 1918–1944 .............................. 179
11. Relaţiile cu Germania ....................................................... 180
12. Relaţiile României cu Bulgaria şi Ungaria .......................... 181
III. România şi Războiul Rece ................................................... 184

4
A. POPOARE SI SPATII ISTORICE
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
1. Etnogeneza româneasca
2. Romanitatea românilor
3. Romanitatea românilor în Evul Mediu
secolele XIV-XVI
4. Umanistii si Romanitatea românilor în Evul Mediu
5. Romanitatea românilor – secolele XVII-XVIII
6. Romanitatea românilor în lupta de emancipare
politica a românilor din Transilvania; disputa în jurul
continuitatii românilor
7. România Moderna si romanitatea românilor
8. Ideea romanitatii românilor dupa Marea Unire
9. Istoriografia comunista si ideea romanitatii românilor
1. Etnogeneza româneasca
Poporul român este un popor romanic ca si cel francez, italian, spaniol
si portughez. A luat nastere în urma unei duble asimilari, în spatiul daco-moesian.
La baza formarii poporului român se afla procesul de romanizare
care a fost organizat si dirijat de statul roman.
Etnogeneza româneasca cuprinde 3 elemente:
a. Substratul traco-dacic (autohtonii).
b. Stratul latin (comun tuturor popoarelor romanice).
c. Adstratul slav, în cazul poporului român (germanic, în cazul celor-lalte
popoare romanice).
ETAPELE ROMANIZARII
1. Etapa preliminara a romanizarii s-a desfasurat între secolele
II î.H.–I d.H.
Cunoscuta si ca etapa preromana, a constituit o premisa a romanizarii.
Acum geto-dacii intra în aria de civilizatie romana si se familiarizeaza cu
elemente de civilizatie romana.

2. Etapa principala a romanizarii (etapa propriu-zisa, etapa ro-mana)
A avut loc prima sinteza dintre daci si romani rezultând o populatie
5
daco-romana puternic romanizata.
• în Dacia, 106–271
• în Dobrogea, 46–602
În aceasta etapa actioneaza mai multi factori ai romanizarii. Acestia
sunt: administratia romana (organizarea), armata, colonistii, veteranii, orasul
si urbanizarea, religia, viata economica, dreptul roman.
3. Etapa a III-a, 271/275–602 (etapa postromana)
S-a realizat cea de-a doua sinteza, care a constat în contopirea
migratorilor în masa romanicilor. Acum a avut loc generalizarea romanizarii în
conditiile marilor migratii. Crestinismul a fost un factor important de pastrare a
romanitatii si de desavârsire a etnogenezei românesti. La raspândirea crestinis-mului
au contribuit si misionarii. Terminologia crestina este de origine latina. În
aceasta etapa nu au încetat legaturile dintre populatia romanica de la nord si sud
de Dunare.
Limba româna este o limba romanica (neolatina). Ea cuprinde:
1. Substratul traco-dacic – aproximativ 160–180 de cuvinte a caror
etimologie nu este precizata (10%).
2. Stratul latin – aproximativ 3000 de cuvinte (60% din vocabular).
3. Adstratul slav – 20%.
10% împrumuturi din alte limbi.
În perioada secolelor IV – VIII d.H. limba latina vulgara, vorbita de
daco-romani, s-a transformat mai întâi într-o limba protoromâna. Limba
româna literara s-a format în secolul al XIX-lea pe baza graiului din Muntenia,
dar si pe baza operelor literare create în Moldova.
DIALECTELE LIMBII ROMÂNE
1. Dialectul daco-român vorbit pe întreg teritoriul României si în
Republica Moldova, precum si în comunitatile românesti din tarile vecine:
Ucraina, Serbia, Bulgaria si Ungaria.
2. Dialectele sud-dunarene:
– aromân;
– istro-român;
– megleno-român.

6
2. Romanitatea românilor
Romanitatea românilor dupa etnogeneza:
Ideea romanitatii românilor este una din ideile fundamentale care privesc
istoria românilor. Aceasta cuprinde mai multe elemente:
1. Ideea descendentei romane a românilor.
2. Ideea continuitatii daco-romanilor si a românilor pe teritoriul fostei
Dacii.
3. Ideea unitatii de neam si de limba a românilor din teritoriile locuite
de ei.
4. Ideea latinitatii românilor.
Contextul istoric:
La putin timp dupa încheierea etnogenezei românesti apar informatii
în lucrarile unor carturari ale acelei epoci despre populatia romanica din
Balcani si din actualul teritoriu al tarii noastre. Astfel, românii din Balcani si
de la nord de Dunare, sunt denumiti sub numele de „valahi”, „vlahi”,
„volohi”, ba chiar „romani”.
Ei alcatuiau un popor romanic distinct de alte popoare vecine
(bulgarii, ungurii, rusii, cumanii, pecenegii etc.) asa cum reiese din men-tionarile
primelor izvoare istorice bizantine, armene, rusesti si maghiare.
IZVOARE EXTERNE DESPRE ROMÂNI ÎN SECOLELE VII–XIII
• Secolul al VII-lea: Tratat militar bizantin, Strategikon, scris de
împaratul bizantin Mauricius, mentioneaza elementul romanic la nord de
Dunare. Este prima atestare a elementului romanic la nord de Dunare.
Populatia romanica era desemnata cu termenul de romani.
• Secolul al IX-lea: Geographia armeana a lui Moise Chorenati
mentioneaza o prima tara româneasca – Tara Balak (Valahia).
• Secolul al IX-lea: cea mai veche cronica turca Ogüzname mentio-neaza
o tara româneasca Ulak-ili situata probabil la Est de Carpati, unde
traditia istorica localizeaza Tara Sipenitului, în anul 1000.
• 912–959: împaratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în
lucrarea sa Despre administrarea imperiului, denumeste poporul român cu
termenul de romani spre a-l deosebi de bizantini, denumiti cu termenul de
romei („acestia se mai numesc si romani pentru ca au venit din Roma si
poarta acest nume pâna în ziua de astazi”).
• 980: Prima mentiune a împaratului Vasile al II-lea Macedoneanul
despre vlahi, termen prin care era denumita vechea populatie româneasca.

• 1020: A doua mentiune a lui Vasile al II-lea Macedoneanul despre
7
vlahi.
• Mijlocul secolului al XI-lea: Gardizi, geograf persan, în Podoaba
istoriilor îi asaza pe români într-un spatiu cuprins între Dunare si un munte
mare, probabil Muntii Carpati.
• Sfârsitul secolului al XI-lea: Kekaumenos (cronicar bizantin), în
Sfaturi si povestiri, îi mentioneza pe vlahii sud-dunareni care traiau în
apropierea Dunarii si pe râul Saos (Sava).
• 1167: Ioan Kynnamos, secretar al împaratului bizantin Manuel
Comnenul, în lucrarea Epitome, afirma despre vlahi „se zice ca sunt veniti
de mult din Italia”.
• 1197–1207: În corespondenta dintre Ionita cel Frumos si papa
Inocentiu al III-lea, ideea romanitatii românilor ocupa un loc central (izvor
occidental).
• Secolul al XII-lea: Cronica lui Annonymus – Gesta Hungarorum
(Faptele Ungurilor), scrisa în timpul lui Bela al III-lea – afirma ca la sosirea
lor ungurii au gasit în Pannonia slavii, bulgarii si blachii, adica „pastorii
romanilor”. Acest izvor istoric este cea mai ampla relatare despre români la
începuturile Evului Mediu în Transilvania (secolele IX–X).
• Secolul al XII-lea: Cronica lui Nestor ne arata ca la trecerea lor prin
Carpatii Padurosi, spre Pannonia, ungurii i-au gasit acolo pe români (volohi)
si pe slavi (izvor rus).
• Secolul al XIII-lea: Cronicarul maghiar Simon de Kéza, în Gesta
hunnorum et hungarorum, afirma ca românii erau în Pannonia la venirea
hunilor, iar în vremea lui Attila, romanii locuitori ai oraselor (civitas) s-au
înapoiat în Italia dar „vlahii care au fost pastorii si agricultorii acestora au
ramas de buna-voie în Pannonia”.
Ambii cronicari maghiari au ca element comun ideea ca românii sunt
„pastorii romanilor”.
3. Romanitatea românilor în Evul Mediu
secolele XIV–XVI
Contextul istoric:
a. Formarea statelor medievale românesti – secolul al XIV-lea.
b. Turcii au ajuns la Dunare în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea.
c. Apogeul Imperiului Otoman si diminuarea autonomiei Tarilor
Române. Situatia din ce în ce mai dificila a Tarilor Române în relatia cu
Imperiul Otoman, aflat în plina expansiune în timpul lui Soliman Magnificul

(1520–1566), a determinat rezistenta românilor, ce a culminat cu fapta lui
Mihai Viteazul si cu Unirea de la 1600.
8
d. Aparitia tiparului si a scrisului în limba româna, dovedeste constiinta
romanitatii la români.
e. Veacul al XVI-lea a adus mari progrese de natura economica si
culturala în întreaga Europa (Renasterea matura, descoperirea Lumii Noi si a
drumului comercial maritim spre Asia, Reforma etc.), dar si în Tarile Române.
4. Umanistii si Romanitatea românilor în Evul Mediu
• 380–1459: Paggio Bracciolini a fost primul umanist italian care
afirma originea romana a poporului român. El confirma continuitatea
elementului romanic în tarile române si originea latina a limbii române. Si-a
cules informatiile din spatiul românesc.
• 1392–1463: Flavio Biondo, secretar apostolic, afirma despre românii
cu care se întâlnise la Roma ca „invocau cu mândrie originea lor romana”.
• 1405–1464: Enea Silvio Piccolomini, viitorul Papa Pius al II-lea (1458–
1464), a introdus în circuitul stiintific ideea originii romane a poporului român.
El si-a cules afirmatiile de la misionari franciscani si dominicani.
• 1423–1490: Laonic Chalcocondil, grec stabilit în Italia, dupa cuce-rirea
Constantinopolului, cunostea originea romana a românilor, numindu-i
daci pe cei de la nord de Dunare si vlahi pe cei de la sud de Dunare. El a
fost primul care, dupa gândirea medievala, revine la teoria elina (greaca)
care identifica limba cu neamul.
• 1434–1503: Antonio Bonfini, umanist care a trait la curtea regelui
maghiar Matei Corvin a scris o lucrare Decadele în care afirma ca din
„legiunile si coloniile duse în Dacia de Traian si ceilalti împarati romani
s-au tras românii”.
• 1437–1496: Fillippo Buonaccorsi, consilier la curtea poloneza a
jagellonilor, a calatorit în Moldova unde cunoscându-i pe localnici mentiona
„descendenta românilor din colonistii romani”.
• 1493–1568: Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) a scris în 1536
Hungaria. Este primul umanist român care sustine unitatea de neam, de limba
si religie a românilor, argumentându-le prin originea lor comuna.
• 1504–1574: Anton Verancsics, umanist dalmat, a scris lucrarea Des-crierea
Transilvaniei, Moldovei si Tarii Românesti (1549) în care confirma
existenta unei constiinte a descendentei latine a românilor.

• 1514: A avut loc Conciliul de la Lateran în care Jan Laski afirma
originea romana a românilor din Moldova „caci ei spun ca sunt osteni de
odinioara ai romanilor”.
• 1532: Francesco della Valle a scris prima propozitie în limba
9
româna: Sti rominest.
• 1542: Johannes Honterus a întocmit o harta în care a trecut numele
de Dacia pentru întregul teritoriu locuit de români.
• Începutul secolului XVI: asistam la politizarea ideii romanitatii
românilor, la afirmarea scrisului în limba româna si la europenizarea ideii
romanitatii românilor.
• 1565–1612: Stefan (Istvan) Szamosközy, istoric maghiar cu studii
umaniste la Padova si Heidelberg, afirmase initial ca românii sunt urmasii
colonistilor romani. Dupa 1600, când Mihai Viteazul a realizat prima unire
politica, îsi schimba convingerile aratând ca românii „numai înruditi si nici
urmasii romanilor”, deoarece acestia au fost mutati la sudul Dunarii în
vremea împaratului Gallienus.
• 1570–1647: Nicolae Istvanffy – istoric si diplomat al împaratului
Rudolf al II-lea, nu considera ca românii ar ameninta stirbirea privilegiilor
traditionale ale natiunii maghiare.
5. Romanitatea românilor – secolele XVII–XVIII
Context istoric:
Secolul al XVII-lea este secolul de dezvoltare a culturii medievale
românesti. Influentata de Renastere (multi tineri români mergeau la studii în
tari precum Italia sau Polonia), cultura româneasca s-a deschis într-o masura
mai mare spre Occident.
• 1666: Cronica lui Ioan Lucius (Lucic) scrisa la Amsterdam a urmarit
istoria Croatiei si Dalmatiei, dar ultimul capitol a fost consacrat exclusiv
discutarii originii romane a poporului român. El si-a exprimat anumite dubii si
rezerve cu privire la românii nord-dunareni dar nu a negat continuitatea
elementului roman la nord de Dunare sustinând ca el a fost sporit printr-o
imigrare provocata de bulgari de la sud la nord de Dunare. Teza lui Lucius a
fost redescoperita în secolul al XVIII-lea de catre austriacul I.Ch. Engel care a
rastalmacit-o, a falsificat-o eliminând elementul roman în Dacia postaureliana.
CRONICARI SI CARTURARI ROMÂNI (SECOLELE XVII-XVIII)
• 1590–1647: Grigore Ureche a scris Letopisetul Tarii Moldovei în
care demonstra romanitatea românilor si latinitatea limbii. Observa asema-

narea dintre cuvintele românesti si cele latinesti, ajungând la concluzia ca
„de la Râm se trag toate”. A reliefat constiinta romanitatii si a unitatii
neamului. El a studiat în Polonia unde a învatat limba latina.
10
• 1633–1691: Miron Costin a scris De neamul moldovenilor în care
acorda o atentie deosebita originii românilor, considerând ca Traian este cel
dintâi descalecator. El sustinea ca, dupa cucerirea Daciei de catre romani
acestia au populat-o cu colonisti originari din Italia. Provincia nu a fost parasita
de toti locuitori ei odata cu retragerea oficiala. Lucrarea sa reprezinta în istoria
literaturii române, cât si în cea a ideii romanitatii românilor, primul tratat savant
consacrat exclusiv ideii originii românilor, care este latina, dovedita de limba,
de numele pe care si-l dau ei si strainii.
• 1640–1714: stolnicul Constantin Cantacuzino (Tara Româneasca) a
scris Istoria Tarii Românesti (1700) în care a subliniat continuitatea de viata a
dacilor sub stapânirea romanilor, latinitatea si continuitatea românilor. A asezat
la originea etnogenezei românesti elementele de baza : dacii si romanii. A
tiparit si o harta a Tarii Românesti la Padova.
• 1673-1723: Dimitrie Cantemir a scris Descrierea Moldovei (1714–
1716) în care abordeaza în treacat problema romanitatii românilor. Hronicul
româno-moldo-vlahilor (1722) a fost cea mai întinsa lucrare istorica de
analiza a originii românilor, care inaugureaza efortul istoriografiei românesti
de a determina si fixa locul românilor în istoria universala: descendenta pur
romana din Traian („saditorul si rasaditorul nostru”); staruinta neîntrerupta
si unitatea româno-moldo-vlahilor în spatiul carpato-dunarean; dainuirea
elementului roman în Dacia si dupa retragerea aureliana. El a sustinut
originea pur romana a românilor, anticipând teoria purista a Scolii Ardelene.
CRONICARII SASI DIN SECOLUL AL XVII-LEA
Ideea romanitatii românilor a aparut si în opera cronicarilor sasi din
Transilvania.
• 1597–1639: Martin Opitz recunostea originea romana a poporului
român, considerând ca, dintre limbile romanice, limba româna este cea mai
apropiata de latina.
• 1643–1687: comitele sasilor Valentin von Frankenstein a identificat
originea romana a românilor si a dus la eliminarea confuziei dintre daci si goti.
• 1679–1747: brasoveanul Martin Schmeitzel a contribuit cel mai
mult la raspândirea în afara mediului românesc a teoriei originii romane a
românilor. El a fost profesor la Universitatea din Halle.
• 1666: L. Toppeltinus si J. Tröster l-au combatut pe Szamosközy.
J. Tröster afirma ca „românii de azi ce traiesc în Tara Româneasca si

Moldova si muntii Transilvaniei nu sunt decât urmasii legiunilor romane,
deci „cei mai vechi locuitori ai acestei tari”.
11
6. Romanitatea românilor în lupta de emancipare
politica a românilor din Transilvania; disputa în jurul
continuitatii românilor
Context istoric:
Aceasta etapa a fost marcata de instaurarea dominatiei habsburgice din
Transilvania, în 1699, prin pacea de la Karlowitz, si de sfârsitul domniilor
fanariote în Tara Româneasca si Moldova, în 1821. În acest context, evo-lutia
politica a Tarilor Române a însemnat înrautatirea situatiei populatiei
românesti.
O situatie particulara o gasim în Transilvania, unde românii, majoritari
(în cea mai mare parte tarani, dominati de nobilimea maghiara), nu beneficiau
de drepturi politice. În aceste conditii, ideea romanitatii românilor (incluzând
ideea vechimii si continuitatii românilor) a devenit o arma politica. Un numar
mare de ortodocsi a recunoscut Unirea cu Biserica romano-catolica, ceea ce a
însemnat, posibilitatea pentru unii tineri români de a urma studii la Roma si la
Viena. Învatatii români au putut intra în contact cu documente noi si astfel a
luat nastere varianta româneasca a Iluminismului european, Scoala Ardeleana.
Istoricii apartinând Scolii Ardelene (Petru Maior, Gheorghe Sincai, Samuil
Micu) au urmarit sa obtina drepturi politice pentru români, asemenea natiunilor
recunoscute, maghiarii, germanii, secuii. Romanitatea românilor constituia un
argument important; românii, aveau o origine nobila, pur romana, si erau cei
mai vechi locuitori ai Transilvaniei. Pentru a demonstra aceasta origine nobila,
romana, istoricii Scolii Ardelene au demonstrat faptul ca dacii ar fi fost
exterminati în urma razboaielor dintre Traian si Decebal.
• 1744: Inochentie Micu, episcop unit, elaboreaza Supplex Libellus, în
care subliniaza ideea romanitatii românilor, adica vechimea, numarul si conti-nuitatea
acestora în Transilvania, folosindu-le ca argument. O consecinta a
acestei actiuni a fost aparitia teoriei imigrationiste.
• 1781: Franz Sulzer a publicat lucrarea Geschichte des transalpinischen
Daciens (Istoria Daciei transalpine) în care dezvolta teoria imigrationista. A
sustinut ca românii nu au origine romanica si ca s-au format ca popor în
Peninsula Balcanica, undeva în Moesia sau Tracia. Aici au adoptat crestinismul
si în secolul al XIII-lea au imigrat la nord de Dunare.
• 1791: Scoala Ardeleana a elaborat Supplex Libellus Valachorum,
primul program politic modern al românilor în care sustineau drepturile politice

ale românilor aducând ca argument ideea romanitatii românilor. Pentru a pune
în evidenta originea nobila, pur romana, a românilor, ei au sustinut ca geto-dacii
au fost exterminati în cele doua razboaie dintre Decebal si Traian (101-102;
105-106 d.Hr). Apare astfel teoria purista (latinista).
Reprezentantii Scolii Ardelene: Imigrationistii:
• Samuil Micu • Franz Sulzer
• Gheorghe Sincai • I.C. Eder
• Petru Maior • Bolla Marton – a adnotat critic Supplex
• Ioan Budai-Deleanu Libellus Valahorum
12
• I.Ch. Engel
În 1871, Robert Röesler în lucrarea Studii românesti, publicata la
Leipzig, a sistematizat teoria imigrationista prin care urmareste scopuri
politice pentru a justifica stapânirea straina în Transilvania, sustinând ca:
1. geto-dacii au fost exterminati în cele doua razboaie cu romanii
(101–102, 105–106);
2. disparitia vechii toponimii dacice;
3. Dacia nu a putut fi romanizata în 165 de ani;
4. în 271, când a avut loc parasirea oficiala a Daciei romane de Aurelian,
întreaga populatie a parasit provincia, aici ramânând loc gol;
5. poporul român si limba româna s-au format la sud de Dunare pentru ca:
– în limba româna nu exista cuvinte de origine germanica;
– exista asemanari lexicale între limba româna si cea albaneza;
– crestinismul românesc are origine slava, fiind preluat de la
slavii sudici;
6. românii sunt un popor de pastori nomazi;
7. nu exista izvoare scrise despre români în mileniul întunecat.
AU SUSTINUT ROMANITATEA ROMÂNILOR
• 1778: Benkö Josef în lucrarea Transilvania sive magnus Transil-vaniae
Principatus arata ca la abandonarea provinciei traiane, multi romani
împreuna cu dacii indigeni au ramas pe loc.
• 1780: Samuil Micu a scris Elementa linguae daco romanae sive
valachicae.
• 1780–1790: Iosif al II-lea, împarat habsburg, îi considera pe români
„incontestabil cei mai vechi si mai numerosi locuitori ai Transilvaniei”.
• 1784: Michael Lebrecht (cronicar sas) în timpul rascoalei lui Horea
scria ca „românii ca urmasi ai romanilor sunt cei mai vechi locuitori ai
acestei regiuni”.
• 1787: Edward Gibbon, istoric englez, a scris o istorie a Imperiului
Roman în care arata ca dupa retragerea aureliana „a ramas o parte însem-

nata a locuitorilor ei care mai mare groaza aveau de migrare decât de
stapânitorul got”.
• 1791: Contele Teleki, presedintele Cancelariei Aulice a Transilva-niei
arata ca „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”.
• 1791: Huszti Andras arata ca „nicio natiune nu are limba atât de
apropiata de cea veche romana ca natiunea vlahilor, ceea ce este semn sigur si
care nu poate însela ca ei sunt în Transilvania urmasii vechilor coloni
romani”.
13
7. România Moderna si romanitatea românilor
Context istoric:
A doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost dominata de doua
evenimente:
1. Aparitia statului national român, prin unirea Moldovei si Tarii
Românesti (1859);
2. Obtinerea Independentei în urma participarii României, de partea
Rusiei, la razboiul împotriva Imperiului Otoman (1877–1878).
Este perioada când se impune denumirea statului national de România,
care însemna constiinta romanitatii la români. Termenul de România a
aparut, se pare, înca din secolul al XIII-lea, fiind întâlnit la autorii din seco-lele
al XVIII-lea si al XIX-lea.
• 1843: Mihail Kogalniceanu – într-un discurs a facut un elogiu lui
Decebal, considerat „cel mai însemnat riga barbar care a fost vreodata”.
• 1844: Paul Joseph Schafarik (slavist) afirma ca vlahii de la nord si
de la sud de Dunare au toti aceeasi origine pentru ca au luat nastere din
amestecul tracilor si daco-getilor.
• 1871–1876: a aparut dictionarul limbii române la care a contribuit si
latinistul August Treboniu Laurian, care considera ca istoria românilor
începe de la fondarea Romei si care urmarea sa „purifice limba româna
pentru a o apropia cât mai mult de latina originara”.
AU COMBATUT TEORIA IMIGRATIONISTA
• 1860: Bogdan Petriceicu Hasdeu a scris lucrarea Pierit-au dacii? în
care demonstreaza ca Scoala Ardeleana si continuatorii ei au facut o
interpretare fortata a izvoarelor istorice. Este primul autor care a luat
atitudine fata de exagerarile Scolii Ardelene si fata de primii imigrationisti.
El a fundamentat teoria circulatiei cuvintelor aratând ca structura unei limbi
nu este data de numarul brut al cuvintelor ci de circulatia acestora, deoarece

�ݺ�ߣ

Istorie sinteze (1)

More Related Content

Istorie sinteze (1)