�ݺ�ߣ

GEORGE
RACOVEANU
ŞI FRUMUSEŢEA
CEA DINTÂI
OMENIA

Omenia, expresie verbală a unei
noţiuni colective, a dat întotdeau
na de lucru lexicografilor când
au încercat să traducă, convena
bil, cuvântul. Fiindcă a traduce
cuvântul omenie prin ospitalitate,
prin onestitate, prin onorabili
tate, prin cuviinţă, prin bunătate
ori, pur şi simplu, prin umanitate,
însemnează a-l traduce numai în
parte. Ca realitate, ca document
de viaţă, omenia este un tot unitar,
constând din numeroase compo
nente esenţiale. Omenia nu este o
anumită virtute, ci o adevărată an
tologie, un buchet de flori ale su
fletului. Iubire de străini, ţinerea
cuvântului dat, sentimentul onoa
rei, dispoziţie de jertfă, spiritul
dreptăţii, mărinimie, modestie,
credinţăînDumnezeu–toateaces
tea sânt podoabele omeniei.
OMENIA ŞI
FRUMUSEŢEA
CEA DINTÂI

Străinul călător, care vine la
tine flămând şi ostenit, trebuie
primit cu dragoste de părinte:
Când vine la tine străinul, în
tâmpină-l ca un părinte. Sau:
Pe străin nu-l îndepărta de la
casa ta ‘nainte de a-l îndestu
la. Pentru Român este străin
nu numai omul de alt neam,
ci şi omul necunoscut lui.

OMENIA
Dintre virtuţile omeniei Ro
mâneşti, cel mai des numită
este IUBIREA DE OASPEŢI.
Este adevărat că „a omeni” pe
cineva însemnează a-l primi cu
inimă deschisă, a-l ospăta şi a-i
da cinstea cuvenită omului. Cu
aceasta însă nu s’a spus prea
mult despre omenie. Iubirea de
oaspeţi nu este o virtute exclusiv Românească: toate
popoarele pământului se dovedesc, mai mult sau mai
puţin, ospitaliere. Ceea ce caracterizează ospitalitatea
Românească este iubirea de străini. În casa Românu
lui, străinul, nu ai casei, primeşte ce e mai bun. „Iu
birea de străini” – spune poporul – „dar dumneze
iesc.” Străinul călător, care vine la tine flămând şi
ostenit, trebuie primit cu dragoste de părinte: „Când
vine la tine străinul, întâmpină-l ca un părinte.” Sau:
„Pe străin nu-l îndepărta de la casa ta ‘nainte de a-l
îndestula.” Pentru Român este străin nu numai omul
de alt neam, ci şi omul necunoscut lui. Străin poate
fi Italianul, Germanul, Bulgarul, ca şi „frătutele” din
Banat (pluralul: frătuţi) ori „Ungureanul” (Român
din Transilvania).
Cineva s’ar putea întreba dacă nu cumva în această
revărsare de dragoste a Românului faţă de omul ne
cunoscut nu se pot identifica urmele unei explica
bile vanităţi omeneşti. Cine a cunoscut însă bucu
ria care inunda sufletul gazdei când vedea pe străin
mulţumit, nu poate avea pentru faptă decât un răs
puns: setea omului lui Dumnezeu de a se devota toc
mai celui fără cunoscuţi, fără aşezare, fără cămin, e
pricina bucuriei, care nu e aici decât semnul neîndo
ielnic al harului.
IUBIREA
DE OASPEŢI
I

Un semn sigur al omeniei este ŢINEREA CUVÂNTU
LUI DAT. „Fii totdeauna om pe cuvântul căruia poţi
zidi” – spun legile omeniei. Din ele s’a inspirat cântecul
poporan: „Furnica, de e furnică, lighioana micuţică,
la trup mare, la cap mică, se târăşte pe pământ, şi se
ţine de cuvânt. Dar noi, oameni botezaţi, de cuvânt
c’am fost lăsaţi!” La omul de omenie, ţinerea de cu
vânt îmbracă haină religioasă: „Pe unde iese vorba, şi
sufletul!” De aceea pune el mare preţ pe cumpănirea
oricărui cuvânt, fiindcă: „Vorba când a ieşit din gură,
n’o mai poţi ajunge nici cu armăsarul, nici cu oga
rul.” În consecinţă, sfatul: „Ţine-ţi limba-n gură ca-
n temniţă.” Zăbava la vorbire ar fi indicată omului de
Dumnezeu chiar de la Creaţie: „Dumnezeu a dat omu
lui două urechi şi numai o limbă; ca mai mult să audă,
decât să spună.” Pentru vorbire există, de altfel, numai
o justificare: „Ori taci, ori spune ceva mai bun decât
tăcerea.”
FACEREADEBINEBinelefăcutdeochiilumii–binele
cu zurgălăi – nu-şi merită numele. Facerea de bine nu
mai atunci îşi merită numele când nu e cu socoteală
ascunsă; când nu e făcută cu scop de câştig. Poporul
spune: „Fă binele şi dă-l pe apă.” Nu-ţi poţi face griji
cu soarta lui: undeva va trage el la mal şi va da roade.
Omul de omenie face binele şi uită că l-a făcut: „Când
dăruieşti, uită; când ţi se dăruieşte, nu uita, în veac.”
Mila nu cunoaşte deosebire între buni şi răi: „Milostiv
cu cel rău de eşti, omenia cinsteşti.”
MĂRINIMIA Cel care nu e în stare să uite răul pe care
i l-a făcut altul şi abia aşteaptă să-şi vadă adversarul la
greu, ca să-i răsplătească răul cu rău, e un om mic, om
pământesc. Un astfel de om nu se poate socoti în rân

OMENIA
dul oamenilor de omenie. Omul de omenie are inimă
mare: „Când îţi cade-n mână potrivnicul tău” – spune
el – „nu gândi la pedepsirea lui, ci la îndestularea lui
şi la îndreptarea lui.” Şi iarăşi: „Braţul ce nu dă mo
arte când poate, multe poate.” Inima omului de omenie
e logodită cu iertarea: „Iertarea poartă-o-n sân, ca s’o
ai la îndemână,” spune omenia. Capacitatea de a ierta
îl înnobilează pe om: „Cel puternic, când iartă, atunci
puternic s’arată.”
SPIRTUL DREPTĂŢII Omul de omenie este încredin
ţat că: „Slujitor al dreptăţii de vei rămânea, nici înaintea
lui Dumnezeu frică vei avea; că Dumnezeu drep
tatea este.” Om drept, cu adevărat, nu este întotdeau
na cel care nu lucrează nedreptatea; că unii n’au fost
în situaţia de a face nedreptate: „Nu oricine, nelucrând
nedreptatea, e drept; ci acela care poate face nedrep
tatea, dar n’o face, acela drept se socoteşte.” Omul de
omenie nu se supune legii numai „fiindcă e lege” (Pas
cal). Dreptatea legală poate, în anumite împrejurări, să
devină fără noimă şi păgubitoare. Aşadar: nu legalitate,
ci „dreptatea nedreaptă”. Criteriul? Iată-l: „Ţine-te de
legea care te sfătuieşte spre calea omeniei.”
DISPOZIŢIA DE JERTFĂ Nu e vorba numai de jertfă
de timp, de muncă, de bani; ci chiar de gătirea de a‑ţi
pune capul pentru altul: „Binele pe care ţi l-a făcut
chezaşul tău” – spune omenia – „nu-l uita nicicând; că
el pentru tine capul şi-a pus.”
ÎNFRÂNAREA Desfrânarea fiind duşmanul de moar
te al omeniei, înfrânarea nu poate lipsi din panoplia
virtuţilor acesteia. Experienţa poporului ştie că: „Frâul
când slăbeşte, în prăpastie te trânteşte.” Ca să poate fi

de folos, însă, înfrânarea trebuie practicată de timpu
riu, fiindcă: „Înfrânarea la bătrâneţe, nici o laudă; că
nu omul se înfrânează, ci neputinţa lui îl arată a fi în
frânat.” Despre pofta de mâncare aţâţată de băutură:
„Omul de va bea, ca porcul va mânca.” Despre înfrâna
rea pasiunilor: „Acela e stăpân mare, care-şi stăpâneşte
patimile sale rele.”
MODESTIA „Orice faptă vrednică de laudă vei săvârşi”
– spune înţelepciunea poporului – „nu arăta a o fi să
vârşit tu: lasă să vorbească fapta pentru tine.” Despre
îmbrăcămintea menită să te arate om de seamă: „Nu
haina să te cinstească, ci tu să cinsteşti haina.”
ONOAREA Onoarea este temelia încrederii între oa
meni. Omul de omenie nu-şi pătează onoarea, chiar
dacă în joc e viaţa lui: „Luptă şi nu fi niciodată mişel;
e mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei, decât
să învingi printr’o mişelie.” Duşmanul onoarei este
ruşinea: „Omul de omenie nu se teme de alta, fără nu
mai de ruşine.”
UMILINŢA Umilinţa înfrânează, însă nu stă-n calea
iubirii de onoare. Din respect faţă de chipul lui Dum
nezeu în el, omul vrea să evite exagerate exigenţe de
onoare. Umilinţa cu orgoliul nu pot locui împreună:
„Cel umil cu cel mândru nu se pot vedea unul pe altul;
că unul se uită la pământ, altul la cer” – spune poporul.
Despre orgoliul de a fi de neam mare: „Nu cel de neam
mare e de cinstire vrednic, ci cel ce se dovedeşte a fi
vrednic de neam mare, acela e de cinstire vrednic.”
CREDINŢA ÎN DUMNEZEU Cununa tuturor virtu
ţilor omeniei este credinţa în Dumnezeu. Om de ome

11 OMENIA
nie fără credinţă-n Dumnezeu nu s’a dovedit nicicând.
Omul de omenie ştie că: „Unde voieşte Dumnezeu se
biruieşte rânduiala firii.” Dar aceasta nu după socote
ala noastră, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu:
„Pronia dumnezeiască întrece socoteala muritorească.”
Omul de omenie e încredinţat că: „Spre pedepsirea
noastră, Dumnezeu ne dă uneori stăpâni cumpliţi.”
Pentru aceea se cuvine să: „Mulţumim lui Dumne
zeu şi de bine şi de rău.” Ce ne dăruieşte Dumnezeu,
nu ne poate lua omul. Dar în aşteptarea darurilor de
sus, omul trebuie să activeze, spre a fi vrednic de dar:
„Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă.”
Şi, ca să încheiem cu câteva zicale chiar despre ome
nie: „Omul lipsit de omenie, pe oricine întâlneşte,
prihăneşte.” Locul omeniei în domeniul harurilor:
„Îmbrăţişarea, semn al dragostei; dragostea, semn al
milei; mila, semn al omeniei; iară omenia, dovedirea
credinţei.”

Omul de omenie nu s’a eliberat
de subt legile onoarei omeneşti.
Când el spune că nu se teme de
altceva, fără numai de ruşine,
este aci vorba nu numai de fap
ta de ruşine pe care ar săvârşi-
o el însuşi; ci şi de ruşinarea
lui venită prin altul. Căci omul
de omenie nu se lasă pălmuit.

13 OMENIA
Omenia îşi are rădăcinile în în
văţătura Evangheliei; de aici
îşi trage seva. În iubirea de stră
ini a omului de omenie se oglin
deşte îndemnul Apostolului:
„Fraţilor, iubirea de streini să
nu uitaţi: că prin aceasta unii,
neştiind, sălăşluit‑au îngeri.”
/Evrei XIII, 2/ Împotriva călcă
rii cuvântului dat: „Şi rog pre voi, fraţilor, pentru numele
Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi aceeaşi să grăiţi.”
/I Corintheni I, 10/ Sau: „Drept aceea, lepădând min
ciuna, grăiţi adevărul fieştecarele cu aproapele lui.” /Ef
eseni IV, 25/ Despre celelalte virtuţi: „Încolo, fraţilor,
câte sânt adevărate, câte sânt de cinste, câte sânt drepte,
câte sânt curate, câte sânt iubite, câte sânt cu bună faimă,
orice bună-săvârşire şi orice laudă, acestea să gândiţi.”
/Filippiseni IV, 8/ În sfârşit, îndemnul: „Cele de sus
cugetaţi, nu cele de pre pământ.” ��/Colasseni III, 2/
IUBIREA
DE STRĂINI
II

Omul care a izbutit să se su
pună poruncii de a nu sta îm
potrivă celui rău („non re
sistere malo”) pluteşte pe alte
înălţimi. Împotriva violenţei
el nu-şi mai îngăduie altă
ripostă fără numai cea dată de
Hristos: „Dacă am grăit rău,
mărturiseşte pentru rău; iar
dacă bine, pentru ce mă baţi?”

15 OMENIA
Omenia însă nu se acoperă, fără
rest, cu viaţa lui Hristos. Omul
de omenie nu se identifică cu
omul nou al Evangheliei. Omul
care poate spune despre sine:
„Că mie a vieţui este Hristos,
şi a muri dobândă.” /Filippise
ni I, 21/ Omul care într’adevăr
„în Hristos s’a îmbrăcat” se
mişcă pe alt plan spiritual decât omul de omenie. Pe
omul nou al Evangheliei nu-l mai abate din drum nici
nedreptatea, nici ofensa, nici ameninţarea, nici lovi
rea. Omul care la toate ameninţările poate răspunde
tiranului: „Mă ameninţi cu exilul… dar care e pa
tria mea? Eu mă simt tot aşa de bine oriunde pe acest
pământ, care nu e al meu, după cum nici al tău; de
confiscat, nu-mi poţi confisca altceva afară de cele
câteva cărţi pe care le posed; cât despre moarte, ea
nu poate decât să grăbească unirea mea cu Domnul
şi Mântuitorul meu, după care suspin” – omul aces
ta a biruit toate dificultăţile. Omul care a izbutit să
se supună poruncii de a nu sta împotrivă celui rău
(non resistere malo) pluteşte pe alte înălţimi. Îm
potriva violenţei el nu-şi mai îngăduie altă ripostă
fără numai cea dată de Hristos: „Dacă am grăit rău,
mărturiseşte pentru rău; iar dacă bine, pentru ce mă
baţi?” /Ioánn XVIII, 23/
Viaţa în Hristos, viaţă care depăşeşte proporţiile na
turii noastre, care nesocoteşte drepturile şi înfruntă
energiile ei şi care nu e reclamată de nevoile ei, a cu
noscut-o omenirea de-atâtea ori de-a lungul veacu
rilor. E lung şirul aşa-ziselor „scoateri din istorie.”
Toate sânt însă cazuri individuale. Popoare întregi
n’au atins niciodată această culme.
VIAȚA
ÎN HRISTOS
III

Partizanii violenţei fizice în
slujba cauzelor mari uită că
omul nu are dreptul să judece
„sub specie aeternitatis,” fiin
dcă atunci îşi poate îngădui
orice. Uită că omul nu are alt
drept decât acela de a împlini
Poruncile date lui spre urmare.
Şi pentru creştini porunca
este: non resistere malo!

17 OMENIA
Cuporuncadeanustaîmpotrivă
celui rău /Matthéi V, 39/ am
ajuns la sâmburele temei noas
tre generale: omenie şi violenţă.
Porunca Evangheliei împotri
va violenţei fizice este clară; iar
contextul nu lasă nici o posibili
tate de escamotare. Te sileşte un
nebun să-l întovărăşeşti o milă
de cale? Mergi cu el două, chiar dacă n-ai timp pen
tru asta. Vrea cineva să se judece cu tine spre a-ţi lua
haina ta? Lasă-i lui şi cămaşa. Te loveşte careva peste
obrazul drept? Întoarce-i pentru lovire şi pe cel stâng.
/Matthéi V, 39-41/
Un singur fapt relatat de Evanghelie ar putea să pară
celui neprevenit că dezice nu numai porunca limpede a
non-violenţei, ci întreg spiritul învăţăturii evanghelice:
biciuirea de la Templu. „Şi au intrat Iisus în biserica
lui Dumnezeu, şi au scos pre toţi carii vindeau şi cum
părau în biserică, şi mesele schimbătorilor de bani au
răsturnat, şi scaunele vânzătorilor de porumbei. Şi au
zis lor: Scris este: Casa mea casă de rugăciune se va
chema; dară voi o aţi făcut peşteră tâlharilor.” /Mat
théi XXI, 12-13/ Pe acest fapt petrecut la Templu îşi
construiesc unii creştini justificarea violenţei fizice.
Atunci când nu interese personale sânt în joc – spun
ei – ci interese de ordin general, interesele comunităţii
(de dragoste ori de destin), biciul ori sabia din mâna
ta sânt sfinţite prin însuşi zelul tău dezinteresat. Toţi
aceştia trec cu vederea un fapt esenţial, anume că cel
care a biciuit pângăritorii Templului era Dumnezeu:
„Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat… de
o‑fiinţă cu Tatăl… prin Carele toate s’au făcut.” Uită
aşadar că între El şi noi, oamenii, e deosebire. Uită că
OMENIE
ȘI VIOLENȚĂ
IV

înainte de a fi pedepsit pe păcătoşii de la Templu „toate
le zidise,” iară după fapta de la Templu, El, stăpânul
materiei, înviase din mormânt cu trupul, fără să strice
sigiliile mormântului.
Partizanii violenţei fizice în slujba cauzelor mari uită că
omul nu are dreptul să judece „sub specie aeternitatis,”
fiindcă atunci îşi poate îngădui orice. Uită că omul nu are
alt drept decât acela de a împlini poruncile date lui spre
urmare. Şi pentru creştini porunca este: „non resistere
malo!”Bogate sânt interpretările poruncii non-violenţei.
Peste toată ascuţimea şi strălucirea lor rămâne, limpede,
adevărul că împlinirea acestor porunci este privilegiul
câtorva aleşi; privilegiul acelora despre care imnele Bise
ricii creştine a Răsăritului spun că „patria şi rudenia au
lăsat”; privilegiul celor care s’au liberat din cătuşele onoa
rei şi a tot ce este pământesc în noi.
Două sânt posibilităţile de a te desprinde din legăturile
patriei şi rudeniei: supranaturalizarea (prin câştigarea
harului) sau denaturalizarea (prin agonisirea blestemu
lui). Prima e sfinţenia. Ea cinsteşte neamul omenesc. A
doua – denaturalizarea – este degradarea chipului de
om. Făpturile care ţin de această categorie se simt bine
oriunde cerinţele lor trupeşti le sânt satisfăcute. Pentru
aceasta sânt gata, oricând, să lepede: credinţă, onoare,
omenie. Pe aceste vieţuitoare poporul Românesc le-a
numit „pălămidă ţigănească.”
Omul de omenie nu s’a eliberat de subt legile onoarei
omeneşti. Când el spune că „nu se teme de altceva, fără
numai de ruşine,” este aci vorba nu numai de fapta de
ruşine pe care ar săvârşi-o el însuşi, ci şi de ruşinarea
lui venită prin altul. Căci „omul de omenie nu se lasă
pălmuit.” Iubirea de patrie nu s’a stins în pieptul lui.
„Iubirea de patrie” – spune el – „patimă cinstită.” Şi

19 OMENIA
iarăşi: „Cine pentru patria lui grăieşte, oricât ar grăi,
puţin se socoteşte.” Nici de rudenia de sânge şi de cea
spirituală nu s’a putut lepăda. Că deşi el ştie că: „Noi
oamenii toţi o rudenie sântem, că toţi dintr’un neam
ne tragem,” nu poate să nu recunoască faptul firesc că:
„Mai aproape e cămaşa decât haina…”

Limbă, cultură, tradiţie, tem
perament, mentalitate şi-au lăsat,
totdeauna, urmele lor în trăi
rea adevărului evanghelic abso
lut. Întâmpinarea suf letului
omenesc cu învăţătura evan
ghelică - aşa cum o predă Bise
rica - a născut omenia. Omenia
este rezultatul trăirii Româneşti
a Adevărului Evangheliei.

21 OMENIA
Omenia nu este expresia unei
condiţii umane a cărei cea mai
înaltă traptă ar indica‑o cu
noscutul vers al lui Terentius:
„Homo sum: humani nihil a
me alienum puto,” iară cea mai
joasă ar arăta-o spusa: „Gură de
om, gură de câne: cere pâne.”
Omenia nu e logodită cu acel
homo humanissimus al lui Ci
cero. Ea nu tinde neapărat
spre acea demnitate pe care Pascal o subscrie omului:
„Toată demnitatea omului constă în gândire.” /Pen
sées/ Căci toate aceste înălţări pot fi rezultate fireşti
ale condiţiei umane date. Omenia însă trădează setea
după altă condiţie umană. Cu toate că-i supus locului
şi timpului, omul de omenie însetează după o stare de
splendoare, după o măreţie iniţială, după „frumuseţea
cea dintâi” cu care fusese el împodobit. Conştient
de faptul că poartă „ranele păcatelor,” el ştie că este,
totuşi, „chipul slavei lui Dumnezeu celei negrăite.”
Setea după această „frumuseţe” iniţială îl mână pe
om pe anumite căi. Care sânt acestea? Sânt cele in
dicate de învăţătura evanghelică. Adevărul Evan
gheliei este însă absolut. Trăirea lui de către oameni
fiind fapt istoric, poartă urmele condiţionării. Să
mânţa învăţăturii a căzut pe terenuri felurite. Lim
bă, cultură, tradiţie, temperament, mentalitate şi‑au
lăsat, totdeauna, urmele lor în trăirea adevărului
evanghelic absolut. Întâmpinarea sufletului omenesc
cu învăţătura evanghelică – aşa cum o predă Biserica
– a născut omenia. Omenia este rezultatul trăirii
Româneşti a adevărului evangheliei.
RĂNILE
PĂCATELOR ŞI
FRUMUSEŢEA
CEA DINTÂI
V

Dumnezeu singur ştie câţi
sfinţi bărbaţi şi câte sfinte femei
au binecuvântat cu viaţa lor
pământul Românesc – pământ
care a cunoscut adevărul creştin
înaintea tuturor vecinilor lui de
astăzi.CăcipoporulRomânesca
fost încreştinat înaintea Ruşilor,
a Bulgarilor, a Sârbilor, a Un
gurilor, a Cehilor, a Polonezilor.

23 OMENIA
Omenia nu este sfinţenie. Ome
nia constituie însă climatul cel
mai prielnic pentru înlesnirea
pasului spre suprema treaptă la
care cheamă învăţătura lui Hris
tos: „Fiţi dar voi desăvârşiţi,
precum Tatăl vostru cel din ce
riuri desăvârşit este.” /Matth
éi V, 48/ Poporul Român are
despre sfinţenie o idee atât de înaltă, că niciodată nu
a îndrăznit să treacă pe vreunul din ai săi în catalogul
sfinţilor, adică în rândul acelora care prin desăvârşirea
vieţii lor s’au unit cu Dumnezeu. Până la anul 1855 –
după obţinerea autocefaliei – Românii n’au îndrăznit să
facă un astfel de pas.
Lipsa canonizărilor nu însemnează lipsa sfinţeniei
pe pământul Românesc. (Pe la mijlocul veacului al
XVIII‑lea, de pildă, în vremea în care tânărul Pláton
Velicicovski – marele Stareţ Paísie de mai târziu – se afla
în schitul Trăisteni din Ţara Muntenească, trăia acolo
un sfânt călugăr valah, Gheórghie cu numele, „prietenul
vrăbiilor.” Vrăbiile îl aşteptau totdeauna la uşa chiliei
şi, aşezându-se pe umerii şi pe braţele lui, îl însoţeau
până la uşa bisericii. Aici aşteptau sfârşitul slujbei, ca
apoi, la fel, să-l petreacă până la chilie. Şi săvârşindu‑se
sfântul călugăr şi fiind purtat la groapă, s’au aruncat
vrăbiile în mormânt, tăvălindu-se de durere. Şi nu pu
teau arunca pământul în groapă din pricina vrăbiilor
surori.) Dumnezeu singur ştie câţi sfinţi bărbaţi şi
câte sfinte femei au binecuvântat cu viaţa lor pământul
Românesc – pământ care a cunoscut adevărul creştin
înaintea tuturor vecinilor lui de astăzi. Căci poporul
Românesc a fost încreştinat înaintea Ruşilor, a Bulga
rilor, a Sârbilor, a Ungurilor, a Cehilor, a Polonezilor.
OMENIE
ȘI SFINȚENIE
VI

Apocalipsa Sfântului Ioánn ne înfăţişează defilarea nea
murilor pământului în cerească cetate luminată de slava
lui Dumnezeu: „Şi vor aduce slava şi cinstea neamurilor
întru dânsa.” /XXI, 26/ Prin „slava şi cinstea” neamuri
lor se înţelege aici specificul şi unicul popoarelor.
Fi-va, acum, neamul nostru Românesc ruşinat, înaintea
tronului Mielului, în ziua supremului examen? La această
întrebare, nimeni dintre muritori nu e îndreptăţit a da
un răspuns.

COLOFON
redactor/ Radu Hagiu
ediție ingrijită de/ Ionuț Gurgu
ilustrații/ Valeriu Pantilimon
layout/ Atelieruldegrafică.ro
tipar/ Tir Investments
Editura Predania
CP 67, OP 13 București
www.predania.ro
Carte apărută cu
sprijinul Asociației Române
pentru Transporturi
Rutiere Internaționale
www.artri.ro

�ݺ�ߣ

Neamul romanesc-omenia (1)

More Related Content

Neamul romanesc-omenia (1)