Omul invizibil ralph ellison pdf
- 3. EDITURA ALLFA O INVIZIBILMUL Traducere din limba .... R EALPH LLISON OMUL INVIZIBIL Ralph Ellison Ralph Ellison (1914-1994) s-a născut în Oklahoma, dar È™i-a petrecut cea mai mare parte a vieÈ›ii în New York. Aici l-a cunoscut pe romancierul afro-american Richard Wright, care a jucat un rol decisiv în hoÂtăÂrârea lui Ellison de a deveni scriitor. CaÂpoÂdopera sa, Omul invizibil (Invisible Man), la care a lucrat nu mai puÈ›in de È™apte ani, reÂprezintă unul dintre cele mai spectaÂculoase debuturi editoriale din literatura americană. Publicat în 1952, romanul s-a menÂÈ›inut timp de È™aisprezece săptămâni pe listele de bestselleruri, aducându-i lui Ellison premiul American National Book Award (1953) È™i impunându-l ca unul dintre cei mai mari romancieri americani ai secolului XX.Apredat la mai multe universități americane, printre care Universitatea Yale È™i Universitatea din New York. ÃŽn 1975 a devenit membru al Academiei Americane. A publicat două colecÈ›ii de eseuri, Shadow and Act (1964) È™i Going to the Territory (1986), iar în 1996 volumul de proză scurtă Flying Home and Other Stories. Și-a dedicat ultima parte a vieÈ›ii scrierii unui nou roman, rămas neterminat È™i publicat postum cu titlul Juneteenth (1999). Ralph Ellison „Toate romanele vorbesc, în ultimă instanță, despre o minoritate : individul este o minoritate. Ceea ce este universal într-un roman – È™i oare nu asta pretindem în vremurile noastre ? – se obÈ›ine doar prin surprinderea unui individ particular într-o situaÈ›ie particulară.“ Traducere din limba engleză, postfață È™i note de Ovidiu-Gheorghe RuÅ£a http://www.all.ro/omul-invizibil.html
- 4. invisible man Ralph Ellison Copyright © 1947, 1948, 1952, Ralph Ellison Copyright renewed © 1980, Ralph Ellison. All rights reserved. Omul invizibil Ralph Ellison Copyright © 2012 Editura ALLFA Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României ELLISON, RALPH Omul invizibil / Ralph Ellison ; trad. : Ovidiu-Gheorghe Ruța. – București : Allfa, 2012 ISBN 978-973-724-383-6 I. Ruța, Ovidiu-Gheorghe (trad.) 821.111-31=135.1 Toate drepturile rezervate Editurii ALLFA. Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a Editurii ALLFA. Drepturile de distribuție în străinătate aparțin în exclusivitate editurii. All rights reserved. The distribution of this book outside Romania, without the written permission of ALLFA, is strictly prohibited. Copyright © 2012 by ALLFA. Editura ALLFA : Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3, sector 6, cod 060512 – București Tel. : 021 402 26 00 Fax : 021 402 26 10 Distribuție : Tel. : 021 402 26 30 ; 021 402 26 33 Comenzi : comenzi@all.ro www.all.ro Redactare : Ruxandra Câmpeanu Tehnoredactare : Liviu Stoica Corectură : Elena Georgescu Design copertă : Alexandru Novac Pentru Ida http://www.all.ro/omul-invizibil.html
- 5. „Sunteţi salvaţi, strigă căpitanul Delano, din ce în ce mai uimit şi mai îndurerat, sunteţi salvaţi ! Ce a aruncat o asemenea umbră asupra voastră ?“ Herman Melville, Benito Cereno „HARRY : Vă zic, nu eu sunt cel la care priviţi, Nu eu sunt cel la care rânjiţi, nu sunt eu cel pe care privirile voastre confidenţiale Îl incriminează, ci cealaltă persoană, dacă o persoană e, Cealaltă persoană care credeaţi că sunt : lăsaţi-vă necrofilia Să mănânce din acel stârv...“ T.S. Eliot, Reuniune de familie http://www.all.ro/omul-invizibil.html
- 6. 11 Prolog Sunt un om invizibil. Nu sunt o nălucă dintre acelea care îl bântuiau pe Edgar Allan Poe, nici vreo ectoplasmă desprinsă din filmele de la Hollywood. Sunt un om în carne și oase, făcut din țesuturi și lichide fiziologice, ba chiar s‑ar putea spune că am și creier. Trebuie să înțelegeți că sunt invizibil doar fiindcă oamenii refuză să mă vadă. Precum acele capete fără trup de la circ, parcă sunt înconjurat de oglinzi care deformează. Când se apropie de mine, oamenii văd doar ce e în jurul meu, se văd pe ei înșiși sau cine știe ce plăsmuiri ale minții lor, cu alte cuvinte, văd orice, mai puțin pe mine. Faptul că sunt invizibil nu are drept cauză nici vreun acci dent biochimic al epidermei mele. Invizibilitatea mea e dată de o predispoziție ciudată a ochilor celor cu care vin în contact. Ține de felul în care sunt construiți ochii lor interiori, aceia cu care privesc realitatea prin ochii lor fizici. Nu mă plâng, nici nu protestez. Câteodată e un avantaj să nu fii văzut, deși, de cele mai multe ori, invizibilitatea îți pune nervii la încercare. Atunci cei cu vederea slabă se lovesc mereu de tine.Adesea, te îndoiești că exiști. Te întrebi dacă nu cumva ești doar o fantomă care exis tă în mintea altor oameni, de pildă, o ființă dintr‑un coșmar, pe care cel care visează încearcă din răsputeri să o distrugă. Când te simți astfel, resentimentele care te încearcă te fac să te lovești și tu de oameni. Și, vă mărturisesc, ai aceste resentimente mai tot timpul. Te macină nevoia de a‑ți dovedi ție că exiști în lu mea reală, că faci parte din tot acest zgomot, din tot acest chin, și atunci lovești cu pumnii, blestemi și înjuri, ca să‑i faci să îți recunoască existența. Din păcate, rareori reușești. Într‑o seară m‑am lovit din greșeală de un bărbat care, poa te fiindcă era aproape beznă, m‑a văzut și mi s‑a adresat cu un http://www.all.ro/omul-invizibil.html
- 7. 12 13 timpului, am aflat că e posibil să te lupți cu ei fără să‑și dea sea ma. De pildă, mă lupt de ceva vreme cu Monopolated Light & Power1 . Le folosesc serviciile fără să plătesc, iar ei nu‑și dau seama. Bănuiesc ei că se scurge energie pe undeva, dar nu știu pe unde. Tot ce știu e că la ei, la centrală, contorul principal le arată că o grămadă de energie electrică se pierde în jungla din Harlem. Ironia e că, desigur, eu nu locuiesc în Harlem, ci într‑o zonă mărginașă. Acum câțiva ani, când încă nu descoperisem avantajele invizibilității, am parcurs pașii necesari pentru a cum păra de la ei energie electrică și a le‑o plăti la prețurile scanda loase pe care le practică. Acum n‑o mai fac. Am renunțat la asta, cum am renunțat și la apartamentul meu și la vechiul meu stil de viață, bazat pe presupunerea eronată că, la fel ca ceilalți oameni, sunt vizibil. Acum, fiind conștient că sunt invizibil, stau fără chi rie într‑o clădire închiriată doar albilor, într‑o parte a beciului care a fost închisă și dată uitării în secolul al nouăsprezecelea și pe care am descoperit‑o pe când încercam să mă fac nevăzut în noapte ca să scap de Ras2 Distrugătorul. Însă anticipez prea mult, ajungem acolo abia spre sfârșitul poveștii, deși sfârșitul e la înce put și mai e mult până acolo. Ideea e că mi‑am găsit un cămin sau, dacă doriți, o groapă în pământ. Nu vă pripiți să trageți concluzia că, dacă numesc această casă a mea „groapă“, e umedă și rece ca un mormânt. Există gropi reci și gropi calde. A mea e o groapă caldă. Nu uitați că un urs se retrage în bârlog peste iarnă, stând înăuntru până primăvara. Apoi iese de acolo în pas vioi, cum iese puiul de Paște din găoace. Vă spun asta ca să vă asigur că e greșit să presupuneți că, deoarece sunt un om invizibil și trăiesc într‑o groapă, sunt mort. Nu sunt nici mort, nici în stare de animație suspendată. Spuneți‑mi Moș Martin, căci hibernez. Groapa mea e călduță și plină de lumină. Da, e plină de lu mină. Nu prea cred că mai e în New York un loc așa de plin de lumină cum e groapa mea, iar Broadway‑ul nu face excepție, nici 1   Traducerea omonimică în limba română este „Monopolul Luminii și al Puterii“, sintagmă semnificativă în economia narațiunii. 2   Rege, prinț sau nobil feudal etiopian. apelativ jignitor. M‑am năpustit la el, l‑am luat de revere și i‑am pretins să‑și ceară scuze. Era un bărbat înalt, blond. Când chi pul meu a ajuns aproape de al lui, m‑a privit insolent cu ochii lui albaștri și m‑a înjurat. Îi simțeam respirația caldă pe față în timp ce încerca să se elibereze din mâinile mele. L‑am lovit scurt cu fruntea în bărbie, cum am văzut că se face în Caraibe, și am simțit cum îi crapă pielea și cum îi țâșnește sângele. —  Cere‑ți scuze ! am strigat. Cere‑ți scuze ! Însă el se tot zbătea și înjura, așa că l‑am lovit iar și iar, până a căzut în genunchi, sângerând abundent. L‑am lovit re petat cu picioarele, ca un apucat, căci continua să înjure, deși avea buzele năclăite de sânge. Ce l‑am mai lovit ! Eram atât de revoltat, încât mi‑am scos briceagul și mă pregăteam să‑i tai gâ tul chiar acolo, în lumina felinarului de pe strada pustie. Cu o mână îl țineam de gât, iar în cealaltă țineam briceagul, deschi zându‑l cu dinții, când mi‑am dat seama că, probabil, omul ace la nu mă văzuse și că, din punctul lui de vedere, se afla de fapt în toiul unui coșmar. Am oprit în loc lama care șuiera prin aer și l‑am lăsat să cadă pe spate acolo, în stradă. L‑am fixat cu pri virea, în timp ce farurile unei mașini străpungeau bezna. Zăcea pe asfalt, gemând, un om care fusese la un pas de a fi ucis de o fantomă. M‑am speriat. Eram dezgustat și îmi era rușine. Parcă eram beat. Mă clătinam pe picioare. Apoi m‑am amuzat. Ceva ieșise din mintea obscură a acelui om și‑i dăduse o bătaie soră cu moartea. Această idee nebunească m‑a făcut să izbucnesc în râs. S‑ar fi trezit oare în clipa morții ? L‑ar fi eliberat Moartea în vederea unei vieți în stare de veghe ? Dar n‑am mai zăbovit. Am fugit prin beznă, râzând atât de tare, încât mi‑era teamă să nu se rupă ceva în mine. A doua zi i‑am văzut fotografia în Daily News. Deasupra ei scria că fusese „tâlhărit“. Sărmanul nătărău, sărmanul nătărău orb, mi‑am zis, cu sinceră compasiune, a fost jefuit de un om invizibil ! Chiar dacă nu‑mi neg actele violente, cum făceam pe vre muri, de obicei nu sunt chiar atât de violent. Nu uit că sunt invi zibil și pășesc cu grijă, să nu‑i trezesc pe cei care dorm. Uneori e mai bine să nu fie treziți, fiindcă puține lucruri sunt mai peri culoase pe lumea asta decât cei care dorm. Totuși, cu trecerea http://www.all.ro/omul-invizibil.html
- 8. 14 15 Și poate voi inventa un dispozitiv care să‑mi pună cafeaua pe foc în timp ce eu stau în pat și chiar unul care să‑mi încălzească patul, cum a făcut insul pe care l‑am văzut într‑o revistă ilustrată, cel care a inventat un dispozitiv cu care să‑și încălzească încălțările ! Deși sunt invizibil, mă înscriu în tradiția marilor meșteri ameri cani.Asta mă înrudește cu Ford, Edison și Franklin. Deoarece am o teorie și un concept, spuneți‑mi „gânditor‑meșter“. Da, îmi voi încălzi încălțările.O să le prindă bine, căci sunt pline de găuri. Voi face asta și multe altele. Acum am un fonograf cu radio. Intenționez să am cinci. În groapa mea domnește un soi de amorțeală acustică și, când as cult muzică, vreau să‑i simt vibrația, nu doar cu urechile, ci cu tot corpul. Aș dori să aud cinci înregistrări cu Louis Armstrong cântând What Did I Do to Be so Black and Blue, să le aud pe toate deodată. Câteodată îl ascult pe Louis în timp ce mănânc desertul meu preferat, înghețată de vanilie cu gin de porumbar. Torn lichidul roșu peste movilița albă și mă uit cum strălucește și cum se ridică aburii, în timp ce Louis transformă acel instru ment marțial într‑o revărsare de acorduri lirice. Poate că îmi pla ce Louis Armstrong fiindcă a transformat faptul de a fi invizibil în poezie. Probabil a făcut‑o fiindcă nu e conștient că este invi zibil. Iar faptul că eu înțeleg invizibilitatea mă ajută să‑i înțeleg muzica. O dată am cerut o țigară și niște farsori mi‑au dat una cu marijuana. Am aprins‑o când am ajuns acasă și m‑am pus să ascult muzică la fonograf. A fost o seară ciudată. Să vă explic. Invizibilitatea te face să simți altfel trecerea timpului. Nu ești ni ciodată chiar în ritm cu el. Uneori o iei în față, alteori rămâi în urmă. Timpul nu curge rapid și imperceptibil, ești conștient de nodurile lui, de acele puncte în care stă încremenit sau din care țâșnește înainte. Aluneci în acele interstiții și privești în jur. Asta se aude, vag, în muzica lui Louis. Odată am văzut un boxer profesionist luptându‑se cu un ță rănoi. Boxerul era iute și uluitor de tehnic. Corpul lui era o cur gere violentă de mișcări rapide și ritmice. L‑a lovit pe țărănoi de o sută de ori, în timp ce acesta își ținea brațele sus, uluit. Însă, brusc, țărănoiul a dezlănțuit un vârtej cu mănușile lui de box, a plasat o lovitură și a trimis la podea tehnica, viteza și jocul de Empire State Building așa cum arată într‑o noapte ideală pentru un fotograf. Dar sunteți duși de nas.Aceste două locuri sunt prin tre cele mai întunecate din întreaga noastră civilizație. Pardon, cultură.Am auzit că deosebirea e importantă. Poate părea o farsă sau o contradicție, dar contradicțiile fac lumea să se miște, nu ca o săgeată, ci ca un bumerang. Feriți‑vă de cei care vorbesc despre spirala istoriei, căci pregătesc un bumerang. Țineți la îndemână o cască de oțel. Eu o știu prea bine. Am fost lovit cu bumerangul în cap atât de des, încât acum pot vedea întunericul luminii. Iar eu iubesc lumina. Poate vi se pare ciudat că un om invizibil are nevoie de lumină, își dorește lumină, iubește lumina. Dar poate e așa tocmai pentru că sunt invizibil. Lumina confirmă că sunt real, dă naștere formei mele. O fată frumoasă mi‑a povestit cândva că avea un coșmar repetat, în care stătea în mijlocul unei încăperi mari și întunecate și simțea că fața i se mărește până umple toa tă încăperea, devenind o masă amorfă, în timp ce ochii îi urcau, ca o piftie grețoasă, de‑a lungul hornului. Așa stau lucrurile și în cazul meu. Fără lumină, nu numai că sunt invizibil, dar sunt și amorf. Iar să nu fii conștient de propria ta formă înseamnă să fii un mort care trăiește. Eu însumi, după ce trăisem deja douăzeci de ani, nu am fost viu decât după ce mi‑am descoperit invizibi litatea. De aceea duc o bătălie cu Monopolated Light & Power. Mă refer aici la motivul mai profund pentru care o fac : îmi permite să simt cât de viu sunt. Lupt cu ei și pentru că mi‑au luat foarte mulți bani înainte să învăț să mă apăr. În groapa mea de la subsol sunt exact 1 369 de lumini. Am tras cabluri pe fiecare centimetru de tavan. Și nu am pus becuri fluorescente, ci din cele vechi, cu filament, care consumă mai mult curent. E un act de sabotaj. Am început deja să trag cabluri și pe perete. Un cunoscut care caută prin gunoaie, un adevărat vizionar, mi‑a făcut rost de cablu și du lii. Nimic, nici măcar o furtună sau un potop, nu are voie să stea în calea nevoii noastre de lumină, de lumină tot mai multă și tot mai strălucitoare. Adevărul e lumină și lumina e adevăr. După ce voi termina cu pereții, mă voi apuca de podea. Atâta doar că nu știu cum voi face asta. Însă, când ai fost invizibil atâta vreme cât am fost eu, îți dezvolți o anumită ingeniozitate. Îi dau eu de capăt. http://www.all.ro/omul-invizibil.html
- 9. 16 17 —  Amin, frate... —  Negrul vă va prinde... —  Da, o va face... —  Da, o va face... —  ...și negrul nu va... —  Nu, nu o va face ! —  Ba da... —  Ba da, Doamne... —  ...și nu o face. —  Aleluia... —  Vă va pune, slavă Ție, Doamne, în BURTA CHITULUI1 . —  Predică, frate dragă ! —  ...și vă va face să ispitiți... —  Doamne Sfinte ! —  Bătrână mătușă Nelly ! —  Negrul vă va face... —  Negru... —  ...sau negrul vă va desface. —  Nu‑i acesta adevărul, Doamne ? În acea clipă, o voce cu timbru de trombon se răsti la mine : —  Piei de‑aici, nerodule ! Chiar ai de gând să înfăptuiești o trădare ? M‑am îndepărtat cu greu de acolo, în timp ce o auzeam pe bătrâna cântăreață de spirituals tânguindu‑se : —  Băiete, du‑te și blestemă‑l pe Dumnezeul tău, apoi mori. M‑am oprit și am întrebat‑o ce e cu ea. —  Mi‑am iubit mult stăpânul, fiule, spuse ea. —  Ar fi trebuit să‑l urăști, spusei eu. —  Mi‑a dăruit mai mulți fii, zise ea, și, pentru că mi‑am iu‑ bit fiii, am învățat să le iubesc tatăl, cu toate că îl și uram. —  Și eu m‑am familiarizat cu ambivalența, spusei. De‑asta sunt aici. —  Ce‑i aia ? —  Nimic, un cuvânt care nu explică nimic. De ce te tângui ? 1   Referire la episodul biblic al cărui personaj este Iona. picioare. Cel pe care pariau toți a rămas lat. Cel care nu prea avea șanse a fost aplaudat. Țărănoiul adoptase, pur și simplu, percepția pe care adversarul său o avea asupra timpului. Tot așa, sub vraja țigării cu marijuana, am descoperit un mod nou, ana litic, de a asculta muzică. Sunetele neauzite ajungeau la mine și fiecare linie melodică era de sine stătătoare, se deosebea clar de celelalte, spunea ce avea de spus și aștepta răbdătoare să vor bească și celelalte voci. În noaptea aceea m‑am trezit că nu aud doar în timp, ci și în spațiu. Nu numai că am pătruns în interi orul muzicii, ci, precum Dante, am coborât în adâncurile ei. Și sub iuțeala ritmului febril era un alt ritm mai lent și o peșteră și am intrat în ea și am privit în jur și am auzit o femeie în vârstă cântând un spiritual la fel de plin de Weltschmerz ca un flamen‑ co, iar dedesubt era un strat și mai profund, unde am văzut o fată frumoasă, de culoarea fildeșului, care implora cu o voce ca a mamei mele, stând în fața unui grup de stăpâni de sclavi care licitau pentru trupul ei nud, iar mai jos am găsit un nivel încă și mai profund și un ritm mai rapid și am auzit cum cineva strigă : —  Frați și surori, textul meu din această dimineață se nu mește „Negrul negrului“. O congregație de voci răspunse : —  Acel negru e cât se poate de negru, frate, cât se poate de negru... —  La început... —  Chiar când a început totul, strigară ei. —  ...a fost negrul... —  Haide, predică ! —  ...iar soarele... —  Soarele, Doamne... —  ...era roșu ca sângele... —  Roșu... —  Acum negrul este... strigă predicatorul. —  ...însângerat. —  Am spus că negrul e... —  Haide, frate, predică ! —  ...și negrul nu e... —  Roșu, Doamne, roșu. El a spus că e roșu ! http://www.all.ro/omul-invizibil.html
- 10. 18 19 Brusc, unul dintre băieÈ›i, un zdrahon de doi metri, apăru din senin È™i‑mi trase un pumn. —  Ce s‑a întâmplat, omule ? strigai. —  Ai făcut‑o pe mama să plângă ! —  Cum aÈ™a ? zisei, ferindu‑mă de o lovitură. —  Că i‑ai pus întrebările alea. Șterge‑o de‑aici, să nu te mai văd ! Și, data viitoare când mai ai întrebări din alea, puneÈ›i‑le È›ie ! M‑a È›inut strâns, ca într‑o menghină. ÃŽÈ™i încleÈ™tase degetele în gâtlejul meu cu atâta putere, încât am crezut că mă voi sufoca, dar, în cele din urmă, mi‑a dat drumul. M‑am împleticit, ameÈ›it, în timp ce muzica îmi suna isteric în urechi. Era beznă. Mi‑am revenit din ameÈ›eală È™i am pornit pe un coridor întunecat È™i în‑ gust. Mi se părea că‑i aud paÈ™ii grăbiÈ›i în urma mea. Mă chinuia durerea È™i toată fiinÈ›a mea tânjea enorm după liniÈ™te, pace È™i tă‑ cere, după o stare pe care simÈ›eam că n‑o voi dobândi niciodată. ÃŽn primul rând, fiindcă trompeta trâmbiÈ›a È™i ritmul era prea fe‑ bril. Bătăi de tam‑tam ca ale inimii au început să acopere trom‑ peta, umplându‑mi urechile. Tânjeam după apă È™i o simÈ›eam cur‑ gând rapid prin conductele reci pe care le atingeam cu degetele în timp ce îmi căutam bâjbâind drumul prin beznă, dar nu mă pu‑ team opri să caut, din cauza paÈ™ilor care se auzeau în urma mea. —  Ras ! strigai eu. Tu eÈ™ti, Distrugătorule ? Rinehart1  ? Nu se auzi niciun răspuns, doar zgomotul ritmic de paÈ™i în urma mea. La un moment dat încercai să trec drumul, dar o ma șină care venea în viteză mă lovi, julindu‑mi pielea de pe picior în timp ce trecea mugind pe lângă mine. Apoi, nu È™tiu cum, ieÈ™ii din acea stare, urcând cu grăbire din acea lume subterană a sunetului, în timp ce Louis Armstrong spunea, inocent : Ce am făcut Ca să fiu atât de negru Și de trist ? La început mi‑a fost teamă. Muzica familiară mă îndemnase la acÈ›iune, un soi de acÈ›iune de care nu eram în stare. Și totuÈ™i, 1   Numele personajului e compus din rind, adică „șorici, coajă, pieliță“, dar È™i, ca termen argotic, „bani, lovele“, È™i heart, adică „inimă, suflet“. —  Mă tângui aÈ™a pentru c‑a murit, zise ea. —  Ia spune, cine râde la etaj ? —  Ä‚ia sunt fiii mei. Se bucură. —  Da, înÈ›eleg È™i asta, zisei eu. —  Și eu râd, dar mă È™i tângui. Ne‑a promis că ne va elibera, dar nu l‑a lăsat inima. Și totuÈ™i, l‑am iubit... —  L‑ai iubit ? Vrei să spui că... ? —  Da, dar altceva am iubit chiar mai mult. —  Ce anume ? —  Libertatea. —  Libertatea, repetai eu. Poate libertatea se găseÈ™te în ură. —  Nu, fiule, în iubire. L‑am iubit È™i i‑am dat otrava, iar el s‑a zbârcit ca un măr muÈ™cat de ger. BăieÈ›ii ăia l‑ar fi tăiat în buÂcăți cu cuÈ›itele lor făcute în casă. —  S‑a făcut o greÈ™eală pe undeva, spusei eu. Sunt nedume‑ rit... Și am vrut să mai spun È™i alte lucruri, dar râsetele de dea‑ supra au devenit prea puternice È™i prea tânguioase pentru mine, aÈ™a că am încercat să scap de acolo, dar nu am putut. Exact când eram pe cale să ies, am simÈ›it o dorință de nestăvilit să o întreb ce e libertatea, aÈ™a că m‑am întors. Stătea cu capul în pal‑ me, tânguindu‑se încet. Chipul ei cafeniu, ca pielea tăbăcită, era plin de tristeÈ›e. —  Bătrâno, ce e libertatea asta pe care o iubeÈ™ti atât de mult ? întrebai de după un colÈ› al minÈ›ii mele. Se arătă surprinsă, apoi îngândurată, apoi descumpănită. —  Am uitat, fiule. Sunt în încurcătură. ÃŽntâi cred că e ceva, apoi cred că e altceva. Mă apucă ameÈ›eala. Cred că acum nu mai e nimic altceva decât a È™ti cum să spun ce am în minte. ÃŽnsă e o treabă grea, fiule. Am pățit prea multe în prea scurtă vreme. E ca È™i cum aÈ™ avea febră. Dacă încep să merg, ameÈ›esc È™i cad la pământ. Dacă nu e asta, am necazuri cu băieÈ›ii. Se pun pe râs È™i vor să omoare albi. Sunt înverÈ™unaÈ›i, da, chiar aÈ™a sunt. —  Și cu libertatea cum e ? —  Dă‑mi pace, băiete ! Mă doare capul ! O lăsai È™i plecai, simÈ›ind È™i eu că mă ia cu ameÈ›eală. Nu ajunsei prea departe. http://www.all.ro/omul-invizibil.html
- 11. 20 în muzică ? Dar eu sunt un orator, un om care stârneÈ™te mulÈ›imile. Sunt ? Am fost È™i poate am să fiu din nou. Cine È™tie ? Bolile nu du rează până la moarte, È™i nici invizibilitatea. Vă aud spunând : „Ce ticălos dezgustător È™i iresponsabil !“ Și aveÈ›i dreptate. Mă grăbesc să fiu de acord cu voi. Sunt una dintre cele mai iresponsabile fiinÈ›e care au existat vreodată.Afi irespon sabil face parte din invizibilitatea mea. Oricum aÈ›i lua‑o, e o nega re. Dar față de cine să mă simt responsabil È™i de ce, dacă refuzaÈ›i să mă vedeÈ›i ? Și aveÈ›i răbdare să vă dezvălui cât de iresponsabil sunt de fapt. Responsabilitatea se bazează pe recuÂnoaÈ™tere, iar recunoaÈ™terea e o formă de acord. Să‑l luăm, de pildă, pe omul pe care era să‑l ucid. Cine e de vină că era să se petreacă o cri mă ? Eu ? Nu cred că‑i aÈ™a, È™i refuz să‑mi asum asta. Nu È›ine. Nu îmi puteÈ›i pune asta în cârcă. El a fost cel care s‑a lovit de mine, el a fost cel care m‑a insultat. N‑ar fi trebuit, de dragul propriei siguranÈ›e, să vadă că eram surescitat, că aveam „potenÂÈ›ialul de a fi periculos“ ? Am putea zice că era pierdut într‑o lume de vis. ÃŽnsă nu el era cel care controla acea lume de vis, care, din păcate, e cât se poate de reală ? Și nu el era cel care m‑a exclus din ea ? Și, dacă ar fi strigat È™i ar fi apărut un poliÈ›ist, nu eu aÈ™ fi fost con siderat agresorul ? Ba da, ba da ! Sunt de acord cu voi, eu am fost cel iresponsabil, căci ar fi trebuit să‑mi folosesc briceagul pentru a proteja interesele superioare ale societății. Cândva, acest gen de nesăbuință va abate o tragedie asupra noastră. ToÈ›i visătorii È™i toÈ›i somnambulii trebuie să plătească È™i chiar victima invizibilă e răs punzătoare pentru soarta tuturor. Dar eu am evitat acea respon sabilitate, acaparat prea tare de noÈ›iunile incompatibile care‑mi zumzăiau în minte. Am fost laÈ™... Dar ce am făcut ca să fiu atât de trist ? AveÈ›i răbdare È™i as culÂtaÈ›i‑mă. dacă aÈ™ mai fi zăbovit acolo, sub suprafață, poate că aÈ™ fi încercat să acÈ›ionez. Cu toate astea, acum È™tiu că foarte puÈ›ini ascultă cu adevărat muzica asta. Am rămas aÈ™ezat pe marginea scaunului, leoarcă de sudoare, de parcă fiecare dintre cele 1 396 de becuri ar fi devenit un reflector pe un platou individual destinat unui inte rogatoriu condus de Ras È™i de Rineheart. Era obositor, ca È™i cum mi‑aÈ™ fi È›inut respiraÈ›ia neîntrerupt vreme de o oră, cu terifianta seninătate dată de zile întregi de foame. TotuÈ™i, era o experiență ciudat de satisfăcătoare ca un om invizibil să audă tăcerea sune tului. Descoperisem niÈ™te porniri neÈ™tiute ale fiinÈ›ei mele, chiar dacă nu puteam urma îndemnurile lor. TotuÈ™i, de atunci încoace n‑am mai fumat nicio È›igară cu marijuana, nu fiindcă sunt ile gale, ci fiindcă a vedea pe după colÈ›uri e suficient. Nu e deloc neobiÈ™nuit când eÈ™ti invizibil. Dar să auzi pe după colÈ›uri e prea mult. Inhibă acÈ›iunea. Și, în ciuda Fratelui Jack È™i a acelei peri oade triste È™i apuse a Frăției, nu cred în nimic mai mult decât în acÈ›iune. Vă rog să‑mi daÈ›i voie să dau o definiÈ›ie : hibernarea e o pre gătire pe ascuns pentru o acÈ›iune fățișă. ÃŽn plus, drogul îți distruge total percepÈ›ia timpului. Dacă s‑ar întâmpla aÈ™a ceva, într‑o bună zi s‑ar putea să uit să mă feresc È™i s‑ar putea ca vreun idiot să mă calce cu un tramvai portocaliu È™i galben sau cu un autobuz nervos ! Sau s‑ar putea să uit să ies din groapa mea când se iveÈ™te ocazia să acÈ›ionez. Până una‑alta, mă bucur de viaÈ›a mea, graÈ›ie companiei Mo noÂpoÂlated Light & Power. Deoarece nu mă recunoaÈ™teÈ›i nici mă car când sunteÈ›i în proximitatea mea È™i deoarece, nu încape îndo ială, nu prea vă vine să credeÈ›i că exist, nu contează dacă vă spun că mi‑am conectat groapa la firele care alimentează clădirea cu energie electrică. ÃŽnainte de asta trăisem în bezna în care mă as cundeam de urmăritori, dar acum văd.Am luminat întunericul ne gru al invizibilității mele È™i viceversa. AÈ™a că dau drumul muzicii invizibile a izolării mele. Ultima afirmaÈ›ie nu pare prea în regulă, nu‑i aÈ™a ? ÃŽnsă este.AuziÈ›i muzica asta pur È™i simplu fiindcă lumea aude muzica, dar de văzut, o vede foarte rar, cu excepÈ›ia muzici enilor. Oare această pornire de a pune invizibilitatea pe hârtie, în alb È™i negru, poate să fie un impuls de a transforma invizibilitatea http://www.all.ro/omul-invizibil.html