�ݺ�ߣ

TABLOURI UNIDIMENSIONALE
(VECTORI)

La finalul acestei unități de învățare veți fi capabili să :
 identificați diferite tipuri de variabile structurate
 efectuați diferite operații asupra vectorilor
 alegeți tipul potrivit de variabile pentru rezolvarea problemelor

Tipuri simple vs. Tipuri derivate (structurate)
 Tipurile de date utilizate până acum sunt tipuri simple.
 Pe baza tipurilor simple de date se pot contstrui tipuri derivate :
tablouri, structuri, fișiere

Tablouri

 Un tablou (array) este un ansamblu de variabile de acelaşi tip la care se face referire folosindu-se
un acelaşi nume.
 Un anume element dintr-un tablou este indicat prin intermediul unui indice (index).
 În C, toate tablourile sunt alcătuite din locaţii de memorie învecinate. Adresa de memorie cea mai
mică corespunde primului element, iar adresa cea mai mare corespunde ultimului element.
 Tablourile pot avea de la una la mai multe dimensiuni.
 Tabloul cel mai des folosit în C este şirul – string, care este un tablou de caractere care se încheie
cu un zero. Acest mod de a privi şirurile conferă limbajului C mai multă putere şi eficienţă faţă de
altelimbaje.

Tablouri unidimensionale – Definiție și Declarare
 În C, tablourile unidimensionale sunt alcătuite dintr-un grup de elemente de acelaşi tip
(numit tip de bază) şi referite printr-un nume comun.
 Variabilele de tip tablou se definesc astfel:
tip_de_baza nume_var[dimensiune];

unde tip_de_baza reprezintă tipul tabloului, adică al fiecărui element inclus în tablou, iar
dimensiune defineşte numărul de elemente conţinute în tablou.
 Un element al tabloului este accesat folosind ca index poziţia elementului, astfel
tabloul_meu[6] va referi al şaptelea element al tabloului tabloul_meu.

ATENȚIE!
 În C, "numerotarea" elementelor tablourilor începe cu poziţia 0, astfel, dacă avem

definiţia:
int tabloul_meu[100];
primul element al tabloului va fi tabloul_meu[0], iar ultimul tabloul_meu[99].
 Tablourile sunt stocate în memorie la locaţii consecutive, un tablou ocupând o zonă
contiguă de memorie, cu primul element al tabloului aflat la adresa mai mica.

ATENȚIE!
O problemă legată de tablouri este că în C nu se face nici o verificare legată de
"marginile" tabloului, astfel că se pot accesa greşit elemente din afara tabloului. De
exemplu, pentru definţia:
int tabloul_meu[100];

dacă accesăm tabloul_meu[105] nu se va semnala nici o eroare, returnându-se
valoarea de la o locaţie de memorie aflată la o distanţă de 5 locaţii faţă de sfârşitul
tabloului, fapt ce va duce la comportări "bizare" ale programului. Aceeaşi situaţe, dar faţă
de începutul tabloului, se întâmplă la accesarea tabloul_meu[-5].

Este datoria programatorului să evite astfel de situații !!!

EXEMPLE
char s[100];
int x[25];
Observaţii:
- primul element dintr-un vector va avea indexul 0, iar ultimul element stocat va avea indexul dim-1
- dimensiunile tabloului trebuie să fie expresii constante

- compilatorul nu face verificări pentru depăşirea dimensiunii tabloului
- pentru alocarea unui tablou sunt necesari nr_elemente*sizeof(tip) octeţi, unde tip este tipul de bază
al tabloului
- atribuirea tablourilor nu poate fi făcută direct
Exemplu :

int x[10],

y[10];

x = y; /*operaţie ilegală*/

Inițializarea tablourilor
 Declaraţia unui tablou poate fi urmată de o secvenţă de iniţializare formată din una sau mai multe perechi de acolade între
care se pun valori ale tipului de bază, separate prin virgulă.
 Pentru tablourile unidimensionale este permisă omiterea numărului de elemente. El va fi egal cu numărul de valori folosite
la iniţializare.
 În cazul în care la iniţializarea tablourilor de tip numeric sunt folosite mai puţine elemente decât dimensiunea

tabloului, restul elementelor sunt iniţializate cu 0.
 Exemple:
float x[5]={1.2,3.4e3,-2,90.7E-8,-88.5e-7};
char s[100]=”test tablou”;
short y[]={0,1,2,3,4}; /* y are 5 elemente */
char s[]={„t‟,„e‟,„s‟,„t‟,„0‟}; /* char s[]=”test”; */
int x[5]={1,2}; /* x=(1, 2, 0, 0, 0) */

Prelucrări elementare în vectori


Deoarece limbajul C nu verifică depăşirea dimensiunilor maxime declarate pentru tablourile utilizate în aplicaţii, pentru a evita scrierea accidentală a unor
zone de memorie, programatorul trebuie să asigure validarea dimensiunilor reale (implicit a numărului de elemente) citite de la intrare. Uzual, un vector se
declară în următoarea manieră:

#define MAX 100 /* dimensiunea maximă admisă */
…………………………
int a[MAX];
int n; /* dimensiunea reală citită la intrare */

Secvenţa tipică de validare a dimensiunii unui vector este următoarea:
do{
cout << “n = “;
cin >> n;
if(n <= 0 || n > MAX) printf(“dimensiune incorectan”);
}while(n <= 0 || n > MAX);

Citirea elementelor unui vector
 După validarea dimensiunii, citirea elementelor unui vector se face în ordinea crescătoare a indicilor, uzual cu o instrucţiune for :

for(int i = 0; i < n; i++)
{
cout << “a[“ << i << “]=“;
cin >> a[i];
}
 Observaţie: Deşi tablourile sunt indexate în C începând de la 0, se pot utiliza elementele numai de la indexul 1 (ca în
Pascal), elementul a[0] rămânând liber. În această situaţie secvenţa de citire (şi toate celelalte secvenţe de prelucrare) se vor
modifica corespunzător, conform modelului de mai jos:

for(int i = 1;i <= n; i++)

{
cout << “a[“ << i << “]=“;
cin >> a[i];
}

Determinarea elementului minim / maxim
 Metoda tipică de determinare a elementului minim/maxim dintr-un vector este
următoarea : se iniţializează minimul/maximul cu primul element din vector apoi se
compară cu celelalte elemente din vector reţinându-se, pe rând, valorile mai mici/mai
mari.
minim = a[0]; /* maxim=a[0]; */
for(i = 1; i < n; i++)

if(minim > a[i]) /* (maxim<a[i]) */
minim = a[i]; /* maxim=a[i]; */

Determinarea primului element cu o anumită proprietate
 Pentru a determina primul element (de indice minim) cu o anumită proprietate, se
parcurge vectorul de la stânga la dreapta până când găsim primul element cu
proprietatea cerută sau până când epuizăm elementele vectorului. De
exemplu, determinarea primului element nul dintr-un vector se realizează cu secvenţa:
f=-1;
for(j = 0;j < n; j++)

if(!a[j])
{ f = j; break; }
 Verificând valoarea variabilei f decidem dacă în vectorul există cel puţin un element cu
proprietatea cerută (f = indicele acestuia) sau nici unul (f =-1).

Determinarea ultimului element cu o anumită proprietate
 Pentru a determina ultimul element (de indice maxim) cu o anumită proprietate, se
parcurge vectorul de la dreapta spre stânga (în ordinea descrescătoare a indicilor)
până când găsim primul element cu proprietatea cerută sau până când epuizăm
elementele vectorului. De exemplu, determinarea ultimului element par dintr-un vector
se realizează cu secvenţa:
f=-1;
for(j = n-1;j >= 0;j--)
if(!(a[j]%2))
{

f = j; break; }

Eliminarea tuturor elementelor care au o anumită
proprietate
 Cea mai simplă metodă de a elimina dintr-un vector toate elementele cu o anumită
proprietate este să creăm un nou vector în care se păstrează elementele care nu au
proprietatea respectivă. De exemplu, pentru a elimina dintr-un vector toate elementele
negative, putem utiliza secvenţa:
j=-1;
for(i = 0;i < n; i++)

if(a[i] >= 0) /* nu are proprietatea cerută */
b[++j] = a[i]; /* păstram elementul în vectorul b */
n = j; /* actualizăm dimensiunea vectorului */

Eliminarea tuturor elementelor care au o anumită
proprietate
 Metoda este ineficientă datorită consumului de memorie necesară pentru vectorul b. O
metodă mult mai eficientă este să folosim acelaşi vector în care vom „îngrămădi” pe
primele poziţii elementele care trebuie păstrate. Prin actualizarea dimensiunii
vectorului, elementele de prisos nu vor mai fi luate în consideraţie în prelucrările
ulterioare. Secvenţa care realizează această operaţie este următoarea:
j = -1;
for(i

= 0; i < n; i++)
if(a[i] >= 0) /* nu are proprietatea cerută */

a[++j] = a[i]; /* mutăm elementul la începutul
vectorului */

n = j; /* actualizăm dimensiunea vectorului */

Eliminarea elementului din poziţia k dată (1<=k<=n)
 Prin eliminarea elementului din poziţia k dată (elementul de indice k-1), se observă că
primele k-1 elemente rămân neschimbate, în timp ce elementele din poziţiile
k+1, k+2,…….,n se deplasează cu o poziţie spre stânga pentru a “umple” golul rămas
prin eliminarea elementului din poziţia k. Evident, dimensiunea vectorului scade cu o
unitate :
for(j = k-1;j <= n-2;j++)
a[j] = a[j + 1]; /* deplasăm elementele spre stânga */
n--; /* corectăm dimensiunea */

Inserarea unui element y în poziţia k dată (1<=k<=n)
 Cum inserarea unui element se face fără a pierde vreun element din vectorul
iniţial, elementele din poziţiile k, k+1,.......n trebuie să se deplaseze cu o poziţie spre
dreapta pentru a face loc noii valori y introdusă în poziţia k (indice k-1). Dimensiunea
vectorului creşte cu o unitate:
for(j=n;j>=k;j--)
a[j]=a[j-1]; /* deplasăm elementele spre dreapta */

a[k-1]=y; /* inserăm elementul y */
n++; /* actualizăm dimensiunea */

PROBLEME PROPUSE
1. Se consideră n numere întregi reţinute într-un vector v. (1<n<=50). Să se determine celmai mic număr
pozitiv din vector şi cel mai mare număr negativ conţinut de vector. În cazulîn care una din valori nu
poate fi determinată, să se dea un mesaj corespunzător.
Exemplu: n=8; v={4, -7, 9, 8, -3, 2, 10, -5}, atunci min_poz=2, max_neg=-3
2. Se citeşte un şir de numere întregi până la introducerea valorii zero. Să se formeze doi vectori: unul cu
numerele pare introduse, iar celălalt cu cele impare. Să se afişeze conţinuturile celor doi vectori.

Exemplu: numerele introduse sunt: 7, -5, 8, 1, 2, -6, 3, 0
cei doi vectori vor fi: a[0]=8, a[1]=2, a[2]=-6;

b[0]=7, b[1]=-5], b[2]=1, b[3]=3

3. Se citeşte un număr natural de maxim 10 cifre. Să se introducă cifrele numărului într-un vector.

Exemplu: dacă n= 725943 atunci v[0]=3, v[1]=4, v[2]=9, v[3]=5, v[4]=5, v[5]=2 şi v[6]=7.

�ݺ�ߣ

Vectori

More Related Content

Vectori