�ݺ�ߣ

UNIVERSITATEA DE VEST
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC
PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI - SEMNIAR
AGRESIVITATEA ÎN ŞCOALĂ
1. Definirea conceptului
2. Conduite agresive în şcoală
3. Modalităţi de prevenire şi intervenţie
1. Definirea conceptului
Există numeroase definiţii ale violenţei. Eric Debarbieux, specialist în problematica
violenţei în mediul şcolar, oferă o definiţie prin care surprinde ansamblul fenomenului violenţei:
Violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social şi
care se traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică, materială sau psihică. Aceasta
dezorganizare poate să opereze prin agresiune, prin utilizarea forţei, conştient sau inconştient,
însă poate există şi violenţa doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă
intenţia de a face rău.
Agresivitatea este comportamentul caracterizat prin reacţii brutale, distructive, de atac
manifestate prin:
- reacţii afective (intimidarea celorlalţi)
- reacţii verbale (injurii, cuvinte ameninţătoare)
- reacţii fizice (lovire, bătăi, răniri)
Formele de agresiune sunt variate şi înglobează orice reacţie directă sau indirectă, activă
sau pasivă, motorie sau verbală, destinată să aducă un prejudiciu altuia.
Agresiunea instrumentală constă în a folosi o putere coercitivă pentru a atinge un scop: de
a prejudicia victima (îndeosebi prin anticiparea unei recompense).
Cele trei componente esenţiale ale agresivităţii după Guetzloe sunt: originile
(agresivitatea latentă), instigatorii (evenimente care activează sau provoacă agresivitatea) şi
întărirea (răsplata pentru comportamentul agresiv).
Acelaşi autor distinge cinci condiţii ce favorizează învăţarea şi manifestarea agresivităţii:
- observarea actelor de agresiune (cel mai adesea prin mass-media);
- copilul însuşi este obiectul agresiunii (ex. în şcoli cu cămin-internat, şcoli cu efective mari
de elevi);
- copilului i se dau puţine ocazii să dezvolte legături pozitive socio-afective cu alţii;
- copilul este socializat pentru apărare;
- asociaţii de copii cu diverse scopuri malefice – “găştile”.
Există trei teorii explicative ale comportamentului agresiv:
- agresivitatea este înnăscută, poziţie susţinută de autori precum Sigmund Freud şi Konrad
Lorenz. În viziunea lui Freud oamenii se nasc cu instinctul de a agresa şi de a fi violenţi.

- agresivitatea e un răspuns la frustrare. Cei care susţin această afirmaţie pleacă de la
convingerea că agresivitatea este determinată de condiţiile externe. Cea mai populară şi cea mai
cunoscută este teoria frustrare- agresiune formulată de J.Dollard. Teoria lui Dollard a fost supusă
ulterior unor revizii.
- agresivitatea este un comportament social invăţat. Această poziţie este legată, în special, de
numele lui A.Bandura, care formulează teoria învăţării sociale a agresiviţătii. Conform acestei
teorii, comportamentul agresiv se învaţă prin mai multe modaliţăti: direct prin recompensarea
sau pedespirea unor comportamente; prin obervarea unor modele de conduită ale altora, mai ales
ale adulţilor.
Sub eticheta „violenţă” descoperim o diversitate de forme de conduită, care descriu, sub
aspectul intensităţii, o linie continuă: la intensitatea cea mai mică, violenţa presupune
confrunţarea vizuală, poreclirea, tachinarea, ironizarea, imitarea in scop denigrator; refuzul de a
acorda ajutor, bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, pălmuirea impingerea, înjunghierea şi
împuşcarea sunt forme de intensitate crescută ale violenţei.
Mai cu seamă in prezent, cultura adolescenţilor pare a fi centrată pe violenţă, fenomen la
care au contribuit familia, şcoala, industria divertismentului şi mass-media.
Adolescenţa este o perioadă de transformări pe plan social, fizic şi psihic. Transformările
fizice care încep la pubertate sunt adesea foarte brutale şi adolescenţii le ţrăiesc ca pe o mare
meţamorfoză. Transformările pot determina sentimente de jenă, timiditate, refuzul comunicării
etc. Deosebit de importantă în această perioadă este relaţia pe care adolescentul o are faţă de
propriul sau corp aflat în transformare. Legat de acest aspect asistăm la preocupări deosebite in
ceea ce priveşte machiajul, coafarea părului, îmbrăcămintea. Emoţiile se manifestă în această
perioadă cu un mare dinamism. Au loc treceri bruşte de la stări de fericire la stări de descurajare
sau deprimare, de la sentimentul de putere la cel de îndoială, de scădere a stimei faţă de sine.
Pentru a face faţă acestor emoţii, adolescentii dezvoltă reacţii de agresivitate şi de opoziţie faţă
de tot ceea ce înseamnă autoritate (părinţi, profesori, instituţii).
Pe plan psihologic putem reţine în principal următoarele trăsături de care este marcată
adolescenţa: căutarea identităţii de sine, cautarea unui set personal de valori , achiziţia abilităţilor
necesare pentru o bună interacţiune socială, câştigarea independenţei emoţionale faţă de părinţi,
nevoia de a experimenta o varietate de comportamente, atitudini şi activităţi.
Adolescenţa este un câmp extrem de dinamic, este o perioadă contradictorie, în care poate să
înceapă să se manifeste sentimentul de durere, de tristeţe a depăşirii copilăriei, este o perioadă
suprasolicitantă pentru toti adolescenţii, cu atăt mai mult pentru cei care au anumite predispoziţii
sau cauze însoţite de condiţii spre devianţă şi delincvenţă. Violenţele întâlnite în şcoală la
această vârstă sunt semnalate din cauza că băieţii (într-o proporţie mult mai mică) şi fetele se află
la vârsta confruntărilor fizice: a te măsura cu sine şi cu ceilalţi face parte din afirmarea identităţii
sexuale masculine, o formă de socializare prin luptă, apărarea teritoriului.

Aceste pariuri încalcă regulile obişnuite ale conflictelor dintre adolescenţi şi pot genera violenţe
individuale sau colective.
Fetele şi băieţii care manifestă conduite violente în şcoală explică acest comportament
făcând trimitere la relatia de supravieţuire – vulnerabilitate.
Violenţa şcolară este asociată, în general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile. De
aceea, când se vorbeşte despre violenţa în şcoală, se considera drept surse favorizante atât factori
exteriori şcolii – factorul familial, factorul social, factorul individual, cât şi un factor intern şcolii
– şcoala ca sursă de violenţă.
2. Conduite agresive în şcoală
A) vandalismul şcolar reprezintă acte de violenţă specifice, orientate către obiecte,
bunuri, proprietăţi (Dufour-Gomprés, 1992).
S. Cohen a descris o diversitate de tipuri de vandalism:
- vandalismul achizitiv – distrugerea se efectuează în scopul câştigării unor avantaje materiale:
obiecte sau alte avantaje;
- vandalismul tactic urmăreşte să realizeze alte obiective decât dobândirea unor avantaje
materiale (ex. publicitatea pentru o cauză);
- vandalismul vendicativ – producerea unui prejudiciu se face în scopul răzbunării, pentru a
compensa o frustrare sau pentru a realiza o dorinţă;
- vandalismul-joc se produce în timpul unor episoade de joc şi are drept motivaţie tipică
distracţia, curiozitatea sau competiţia;
- vandalismul maliţios – elementul de agresivitate, dublat de sentimentul de furie nu are o ţintă
specifică, programată, deliberată, este direct (se adresează unei categorii specifice de bunuri)
şi are un caracter responsiv (apare ca soluţie la un set particular de probleme biografice şi
structurale).
Din perspectivă socială vandalismul este o conduită specifică adolescenţilor de sex
masculin, proveniţi din clasele sociale defavorizate şi care trăiesc în marile oraşe.
Un motiv comun pentru toate tipurile de vandalism – cu excepţia vandalismului-joc –
este faptul că derivă din sentimentul nedreptăţii iar perceperea inechităţii este motivul
determinant.
Aspectele care determină specificul vandalismului şcolar se pot releva la nivelul următoarelor
variabile:
a) Indicele de vandalism şcolar care diferă de la o şcoală la alta în funcţie de: mărimea
şcolii (cu cât e şcoala mai mare scade posibilitatea supravegherii elevilor), situarea şcolii

(zonele cu indice de risc crescut pentru conduite agresive – ex. cartiere periferice ale
metropolelor), compoziţia etnică, socială sau rasială.
b) Ca distribuţie în timp cea mai mare frecvenţă a conduitelor de vandalism se
înregistrează în timpul weekend-ului şi a vacanţelor şcolare.
c) Motivaţia specifică implică deficienţe organizatorice la nivelul procesului educativ
(ex. orare necorespunzătoare), deficienţe de natură psihopedagogică (ex. deficienţe în
evaluarea elevilor), atmosfera impersonală a şcolii, deficienţe în relaţia şcolii cu familiile
elevilor, transferul responsabilităţilor financiare către firmele de asigurări.
d) Costurile economice şi sociale ale actelor de vandalism şcolar sunt foarte ridicate.
e) Ca tipologie în şcoală predomină vandalismul-joc, vandalismul vendicativ şi
vandalismul maliţios. Ultimele două sunt cel mai adesea întâlnite putând fi îndreptate atât
împotriva colegilor cât şi împotriva autorităţilor şcolare.
f) Semnificaţia vandalismului şcolar exprimă cel mai adesea o reacţie de protest. Acesta
poate fi interpretat ca o modalitate de a depăşi plictiseala, ca un act de răzbunare împotriva
unei situaţii percepută ca nedreaptă sau protest împotriva autorităţilor şi regulilor şcolare.
B) violenţa şcolară
Violenţa: * fizică - efectele acesteia determină în plan cognitiv autopercepţie negativă iar
în plan emoţional teamă, depresie;
• verbală, psihologică afectează în principal stima de sine: victimele se simt
devalorizate, îşi pierd încrederea în posibilităţile proprii, devin anxioase.
Violenţa şcolară poate fi interpretată ca violenţă instituţională deoarece prejudiciul şi
suferinţa se realizează prin intermediul regulamentelor şcolare. În aprecierea violenţei
instituţionale raportarea trebuie mereu făcută la conceptul de violenţă resimţită sau subiectivă.
Surse ale violenţei instituţionale sunt:
a) conceperea şi realizarea relaţiei pedagocice exclusiv ca relaţie de putere după
dinamica: profesorul domină elevii, aceştia se lasă dominaţi;
b) decalajul între aspiraţiile/valorile elevilor şi oferta/practica şcolară, vizibil la
următoarele paliere: atitudinea profesorilor faţă de elevi (nu trebuie valorizat doar succesul
şcolar), tipul de disciplină (elevii vor negociere şi autodirijare, profesorii - supraveghere şi
control excesiv), tipul de valori (elevii- valorizează puternic profesia, profesorii- instrucţia
şcolară), tipul de profesor (elevii vor profesori înţelegători, deschişi la dialog / profesorii vor
elevi liniştiţi şi conformişti);
c) nedreptatea profesorului – profesorul trebuie să manifeste egalitate în tratamentul
elevilor;

d) imobilismul – elevii sunt dinamici, expansivi, şcoala cere ordine şi linişte;
e) funcţia de selecţie şi cea de ierarhizare a şcolii duce la devalorizarea de sine a celor
cu eşecuri şcolare, la etichetare, marginalizare şi excludere;
f) competiţia dintre elevi generează rivalitate şi conflicte.
Violenţele din partea elevilor percepute de către prefesori sunt: zgomotul, refuzul de a
realiza sarcina, mişcările elevilor neautorizate de către profesor (intrări-ieşiri din clasă).
Factorii care determină violenţa instituţională sunt: abundenţa de modele de conduită
agresivă din mass-media, mărimea şi suprapopularea şcolii, eşecul şcolar, tipul de disciplină (din
punctul de vedere al permisivităţii).
3. Modalităţi de prevenire şi intervenţie
a) a vandalismului şcolar sunt mai ales de ordin tehnic : instalarea de camere de luat
vederi, asigurarea de supraveghetori în vederea unui control continuu al conduitei
elevilor; sau alte măsuri: organizarea de activităţi comunitare în şcoală în afara
orelor de curs (ex. reuniuni culturale, cursuri serale), programe de consiliere a
elevilor implicaţi în vandalism şcolar.
b) a violenţelor şcolare presupune abordarea concomitentă a unor aspecte legate de:
comportament şi disciplină (realizat prin regulamentele de ordine interioară);
promovarea de valori, oportunităţi şi posibilitatea de implicare în activităţi
extracurriculare; oferirea de şanse egale de exprimare şi succes; asigurarea unui
climat securizant pentru cei vulnerabili, programe de educare a părinţilor,
profesorilor, elevilor. Rezultatele prevenirii violenţei şcolare nu sunt satisfăcătoare
datorită faptului că mediul social saturat de violenţă nu susţine eficienţa acestor
programe.
BIBLIOGRAFIE:
Cosmovici, A., Iacob, L. (1998), Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi
Debesse, M. (1970), Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, EDP, Bucureşti
Hudiţean, A.,(2002), Devianţa comportamentală la elevi, Psihomedia, Sibiu
Neculau, A. (1996), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iaşi.
Neamţu, C. (2003), Devianţa şcolară, Editura Polirom, Iaşi.
Ferreol,G., Neculau, A. (coord.), Violenţa în mediul şcolar, Editura Polirom, Iaşi

�ݺ�ߣ

Agresivitatea in-scoala

Recommended

More Related Content

What's hot (20)

Similar to Agresivitatea in-scoala (20)

Agresivitatea in-scoala