�ݺ�ߣ

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un text poetic studiat, aparţinând lui Ion
Barbu În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o tipologie, într-un curent cultural / literar, într-o perioadă sau
într-o orientare tematică;
- prezentarea temei, prin referire la textul poetic ales, prin referire la două imagini / idei poetice;
- sublinierea a patru elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a poetului (de exemplu: imaginar
poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă, simbol central, figuri semantice - tropii, elemente de
prozodie etc. );
- exprimarea unei opinii argumentate despre felul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate în textul poetic ales.

Eugen Lovinescu definea modernismul ca o „mişcare literară ieşită din contactul mai viu cu literaturile occidentale şi,
îndeosebi, cu literatura franceză”, accentuând ideea că este vorba despre contactul cu literaturile occidentale de după 1880. La
baza acestui proces de modernizare a literaturii române stă principiul sincronismului ( principiul care asigură dinamica
fenomenelor culturale şi sociale ale secolului al XX-lea românesc ).
În sens restrâns, conceptul de modernism a fost asociat mişcării literare constituite la sfârşitul secolului al XIX-lea, în
jurul unor poeţi de origine portugheză, precum Ruben Dario şi Antonio Machado; notele sale definitorii sunt „o estetică a
sincerităţii” şi „un simbolism muzical verlainian” (Irina Petraş ) În sens larg, modernism înseamnă apariţia formelor
inovatoare în planul creaţiei artistice, forme care se opun, de regulă, tradiţiei ( tradiţionalismului ); din această perspectivă,
toate curentele literare care au dominat începutul şi prima jumătate a secolului al XX-lea fac parte din modernism:
simbolismul, expresionismul, suprarealismul, futurismul, dadaismul, imagismul. „Pot fi denumite drept moderniste,
aparţinând modernismului, totalitatea mişcărilor ideologice, artistice şi literare,care tind, în forme spontane sau programate,
spre ruperea legăturilor cu tradiţia prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiţionale, anticonservatoare, de orice speţă,
repulsie împinsă până la negativism radical” ( Adrian Marino )
Ion Barbu este unul dintre poeţii români interbelici care au inovat spectaculos la nivel prozodic, formal şi la nivelul
conţinutului poezia. Întreaga sa operă stă sub semnul modernismului. Tudor Vianu vorbeşte despre mai multe etape în
evoluţia lirismului barbian: etapa parnasiană, în care se remarcă preocuparea pentru perfecţiunea formală, cultivarea anumitor
simboluri şi detaşarea de conţinut a eului liric; etapa baladică şi orientală depăşeşte caracterul abstract al primelor poeme,
orientându-se spre elemente de mit şi de legendă balcanică; etapa ermetică, în care se revine la perfecţiunea clasică a formei
şi se abstractizează mesajul poetic.
Riga Crypto şi lapona Enigel se încadrează în a doua etapă a creaţiei lui Ion Barbu, cunoscută sub denumirea de etapă
baladesc-orientală. Nucleul baladei este constituit de mitul nunţii „dilematice”. Organizată în două planuri ( compoziţie „în
ramă” ), balada propune o alegorie modernă despre condiţia limitată şi limitativă a omului. Imaginarul poetic stă sub semnul
legendei, una dintre interpretările baladei putând fi relaţionată cu o legendă despre apariţia ciupercilor otrăvitoare. Titlul
susţine tema textului şi face trimitere la două moduri de a fiinţa în raport cu universul: Riga Crypto, „regele – ciupearcă” este
un simbol al intelectului pur, dar steril în încremenirea lumii sale, condamnat să trăiască în planul sentimentelor fără
finalitatea împlinirii / „înfloririi”, iar lapona Enigel este simbolul celui care aspiră spre desăvârşire, spre depăşirea propriilor
limite.
Incipitul face trimitere la două planuri ale relatării: primul plan, acela al „nuntaşului fruntaş”, introduce al doilea plan,
al poveştii despre nunta neîmplinită a lui Enigel şi a lui Crypto.
Primele patru strofe alcătuiesc rama povestirii, în care se creează cadrul propice „spunerii” poveştii nefericite de iubire
despre Enigel şi riga Crypto. La o nuntă reală, într-un moment incert, care poate presupune împlinirea sau neîmplinirea nunţii
( „La spartul nunţii, în cămară” ), menestrelul este rugat de un „nuntaş fruntaş” să spună cântecul lui Enigel şi al lui Crypto.
Spre deosebire de un moment anterior, în care menestrelul a mai spus aceeaşi poveste – „Cu foc l-ai zis acum o vară” –
„spunerea” actuală este însoţită de o altă stare de spirit: „Azi zi-mi-l stins, încetinel, / La spartul nunţii, în cămară”. Prin
această invocaţie a nuntaşului se creează o anumită atmosferă, melancolică, pentru ritualul povestirii.
Balada propriu-zisă aduce în prim plan două personaje, provenind din medii diferite: umana Enigel şi Crypto, „regele-
ciupearcă”. Întâlnirea celor doi se produce în visul laponei, care se îndreaptă spre sud, într-o mişcare ritualică, amintind
transhumanţa.
Riga Crypto are o condiţie singulară în lumea lui, refuzând să „înflorească”, spre deosebire de „ghiocei şi toporaşi”,
care trăiesc efemer, conform propriei condiţii: „Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască, / Sterp îl făceau şi
nărăvaş, / Că nu voia să înflorească”. Aşadar, în raport cu propria condiţie, Crypto reprezintă ceva superior, care se sustrage
dominaţiei efemerului, aspirând spre realizarea în altă condiţie. Popasul laponei îi oferă prilejul de a evolua în sensul pe care
şi-l doreşte. Rugămintea adresată acesteia urmăreşte oprirea ei în spaţiul umbrei. Ritualic, sunt adresate trei invocaţii şi se
oferă trei simboluri ale lumii vegetale: „dulceaţă”, „fragi”, „somn fraged şi răcoare”. Toate ofertele sunt refuzate, întrucât şi
Enigel urmăreşte desăvârşirea în alt plan, superior, atrasă irepresibil de soare ( simbol al împlinirii spirituale absolute în
poezia lui Ion Barbu ): „Mă-nchin la soarele-nţelept, / Că sufletu-i fântână-n piept, / Şi roata albă mi-e stăpână / Ce zace-n
sufletul-fântână”. Soarele, unul dintre simbolurile centrale ale liricii lui Ion Barbu şi ale acestui text, se asociază, pentru

Enigel, cu atingerea unui nivel spiritual superior, cu evoluţia: „La soare, roata se măreşte, / La umbră, numai carnea creşte…”
imaginea soarelui în propriul suflet este „roata”, iar „creşterea” acesteia înseamnă depăşire a limitelor proprii.
Despărţirea celor doi se realizează în împrejurări dramatice: riga Crypto, surprins de soare, se metamorfozează în
ciupercă otrăvitoare: „Că-i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure, / Că sufletul nu e fântână / Decât la om,
fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul, cu otravă”
Balada are sensuri alegorice, care se dezvăluie la lecturi succesive, ceea ce susţine caracterul modern al textului. Ion
Barbu propune o altă variantă de lectură a unei situaţii consacrate în poezia romantică: incompatiblitatea a două fiinţe animate
de scopuri individuale, un „Luceafăr întors”.
Personajele baladei au valori simbolice: Crypto este simbolul increatului, al intelectului în stare pură, nedegradat de
intervenţia patimii; aşa se explică refuzul înfloririi în lumea vegetalului; numele pe care i-l atribuie creatorul sugerează
caracterul ascuns, criptic al personajului, dar poate face trimitere şi la condiţia lui – criptogramele sunt clasa ciupercilor
otrăvitoare. Enigel simbolizează complexitatea umanului, atrasă de desăvârşirea spirituală, de nuntirea solară.
Cele două personaje sunt prezentate în antiteză, nuntirea lor este imposibilă pentru că aparţin unor planuri existenţiale
incompatibile. De altfel, întâlnirea lor are loc numai în visul laponei, dar dialogul se desfăşoară la un alt nivel decât dialogul
Luceafărului cu Cătălina.
Pluralitatea sensurilor, încifrarea acestora în forma alegorică a poveştii de iubire eşuate dintre cei doi, referinţele
culturale conferă modernitate textului barbian, care este o meditaţie profundă asupra destinului uman şi a complexităţii
acestuia.

Riga Crypto şi lapona Enigel este subintitulată „Baladă", însă răstoarnă conceptul tradiţional, realizându-se
în viziune modernă, ca un amplu poem de cunoaştere şi poem alegoric.
RGUMENTE
Poemul pare un cântec bătrânesc de nuntă, dar este o poveste de iubire din lumea vegetală (asemenea altui poem al
etapei, După melci), o baladă fantastică, în care întâlnirea are loc în plan oniric (ca în Luceafărul). Structura
narativă implică interferenţa genurilor. Scenariul epic este dublat de caracterul dramatic şi de lirismul de măşti,
personajele având semnificaţie simbolică.
„Luceafăr întors", poemul prezintă drama cunoaşterii şi incompatibilitatea dintre două lumi/ regnuri.
DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR
Titlul baladei trimite cu gândul la marile poveşti de dragoste din literatura universală, Romeo şi Julieta, Tristan şi
Isolda. însă la Ion Barbu, membrii cuplului sunt antagonici (fac parte din regnuri diferite), personaje romantice cu
calităţi excepţionale, dar negative, în raport cu norma comună (Crypto e „sterp? şi „nărăvaş/ Că nu voia să
înflorească", iar Enigel e „prea-cuminte").
La nivel formal, poezia este alcătuită din două părţi, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: una consumată,
împlinită, cadru al celeilalte nunţi, povestită, iniţiatică, modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălariţa.
Formula compoziţională este aceea a povestirii în ramă, a poveştii în poveste (nuntă în nuntă).
Prologul conturează în puţine imagini atmosfera de la „spartul nunţii trăite. Primele patru strofe constituie rama
viitoarei poveşti şi reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntaşul fruntaş". Menestrelul (un trubadur medieval, un
bard, caracteristic spaţiului romantic apusean) e îmbiat să cânte despre nunta ratată dintre doi parteneri inegali,
reprezentanţi a două regnuri distincte, „Enigel şi riga Crypto". Nuntaşul îl roagă să zică „încetineV „un cântec
larg", pe care 1-a zis „cu foc" acum o vară. Repetarea sugerează un ritual al zicerii unei poveşti exemplare, dar cu
modificarea tonalităţii. Portretul menestrelului - poet este fixat prin trei epitete: „trist, „mai aburit ca vinul vechi,
„mult îndărătnic", iar invocaţia este repetată de trei ori, ceea ce determină ruperea lui de lumea cotidiană, intrarea
în starea de graţie necesară zicerii acelui „cântec larg".
Partea a doua, nunta povestită, este realizată din mai multe tablouri poetice: portretul şi împărăţia rigăi Crypto
(strofele 5-7), portretul, locurile natale şi oprirea din drum a laponei Enigel (strofele 8, 9), întâlnirea dintre cei doi
(strofa 10), cele trei chemări ale rigăi şi primele două refuzuri ale laponei (strofele 11-15), răspunsul laponei şi
refuzul categoric cu relevarea relaţiei dintre simbolul solar şi propria condiţie (strofele 16-20), încheierea întâlnirii
(strofele 21, 22), pedepsirea rigăi în finalul baladei (strofele 23-27). Modurile de expunere sunt, în ordine:
descrierea, dialogul şi naraţiunea.
în debutul părţii a doua (expoziţiunea), sunt realizate prin antiteză portretele membrilor cuplului, deosebirea dintre

ei fiind elementul care va genera intriga. Numele Crypto, cel tăinuit, „inimă ascunsă", sugerează apartenenţa la
familia ciupercilor (cripto-game) şi postura de rege (rigă) al făpturilor inferioare, din regnul vegetal. Numele
Enigel are sonoritate nordică şi susţine originea ei, de la pol şi trimite probabil la semnificaţia din limba suedeză
„înger" (din latinescul „angelus"); lapona îşi conduce turmele de reni spre sud, stăpână a regnului animal; ea
reprezintă ipostaza umană, cea mai evoluată a regnului (omul -„fiară bătrână"). Riga Crypto, „inimă ascunsă",
este craiul bureţilor, căruia dragostea pentru Enigel, „laponă mică, liniştită", îi este fatală. Singura lor asemănare
este statutul superior în interiorul propriei lumi.
Spaţiul definitoriu al existenţei, pentru Crypto, este umezeala perpetuă: „în pat de râu şi humă unsă", spaţiu impur
al amestecului elementelor primordiale, apa şi pământul. în timp ce lapona vine „din ţări de gheaţă urgisită",
spaţiu rece, ceea ce explică aspiraţia ei spre soare şi lumină, dar şi mişcarea de transhumantă care ocazionează
popasul în ţinutul rigăi: „în noul an, să-şi ducă renii/ Prin aer ud, tot mai la sud, / Ea poposi pe muşchiul crud/ La
Crypto, mirele poienii. El este bârfit şi ocărăt de supuşi, pentru că e „sterp", „nărăvaş" şi „nu voia să
înflorească", în timp ce ea îşi recunoaşte statutul de fiinţă solară: „Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e
vărul drept,/ Din umbYa deasă desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nţelepf.
Membrii cuplului nu-şi pot neutraliza diferenţele în planul real; comunicarea se realizează în plan oniric. Riga
este cel care rosteşte descântecul de trei ori. Povestea propriu-zisă se dovedeşte a fi fantastică, ea desfăşurându-se
în visul fetei, ca în Luceafărul, dar rolurile sunt inversate.
în prima chemare-descântec, cu rezonanţe de incantaţie magică, Crypto îşi îmbie aleasa cu „dulceaţă şi cu „frag?,
elemente ale existenţei sale vegetative, dar care aici capătă conotaţii erotice. Darul lui este refuzat categoric de
Enigel: „Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale". Refuzul laponei îl pune într-o situaţie dilematică, dar
opţiunea lui e fermă şi merge până la sacrificiul de sine, în a doua chemare: „Enigel, Enigel/ Scade noaptea, ies
lumine,/ Dacă pleci să culegi,/ începi, rogu-te, cu mine". Depăşirea situaţiei dilematice rămâne apanajul laponei, ce
refuză nuntirea dorită de Crypto „în somn fraged şi răcoare", opunându-i argumentele modelului ei existenţial.
Primul refuz sugerează tentaţia solară, prin indicele spaţial „mai la vale", adică spre sud. Al doilea refuz este
susţinut de enumerarea atributelor lui Crypto: „blând, „plăpând, necopt. Opoziţia „copt-„necopt, reluată în al
treilea refuz prin antiteza soare-umbră, pune în evidenţă relaţia individuală a fiecăruia cu universul,
incompatibilitatea peste care nici unul dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe sine. Imaginii de fragilitate a lui
Crypto, lapona îi opune aspiraţia ei spre absolut („Mă-nchin la soarele-nţelept), cu toate că tentaţia iubirii este
copleşitoare: „Rigă Crypto, rigă Crypto,/ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră mult mă
tem". Soarele este simbolul existenţei spirituale, pe care riga o refuză în favoarea existenţei instinctuale, sterile,
vegetative.
Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere, lapona refuză descântecul rigăi, ce se întoarce în mod brutal
asupra celui care 1-a rostit şi-1 distruge. Făptura firavă e distrusă de propriul vis, cade victimă neputinţei şi
îndrăznelii de a-şi depăşi limitele, de a încerca să intre într-o lume care îi este inaccesibilă. Atributele luminii
despre care vorbeşte Enigel au efect distrugător asupra lui Crypto. Oglindirea ritualică produce degradarea: „De
zece ori, fără sfială,/ Se oglindi în pielea-i chială". Finalul este trist. Riga Crypto se transformă într-o ciupearcă
otrăvitoare, obligat să nuntească cu ipostaze degradate ale propriului regn: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toame-n lume
aurul,/ Să-l toace, gol la drum să iasă,/ Cu măsălariţa
ori. Povestea propriu-zisă se dovedeşte a fi fantastică, ea desfăşurându-se în visul fetei, ca în Luceafărul, dar
rolurile sunt inversate.
în prima chemare-descântec, cu rezonanţe de incantaţie magică, Crypto îşi îmbie aleasa cu „dulceaţă şi cu „frag?,
elemente ale existenţei sale vegetative, dar care aici capătă conotaţii erotice. Darul lui este refuzat categoric de
Enigel: „Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale". Refuzul laponei îl pune într-o situaţie dilematică, dar
opţiunea lui e fermă şi merge până la sacrificiul de sine, în a doua chemare: „Enigel, Enigel/ Scade noaptea, ies
lumine,/ Dacă pleci să culegi,/ începi, rogu-te, cu mine". Depăşirea situaţiei dilematice rămâne apanajul laponei, ce
refuză nuntirea dorită de Crypto „în somn fraged şi răcoare", opunându-i argumentele modelului ei existenţial.
Primul refuz sugerează tentaţia solară, prin indicele spaţial „mai la vale", adică spre sud. Al doilea refuz este
susţinut de enumerarea atributelor lui Crypto: „blând, „plăpând, necopt. Opoziţia „copt-„necopt, reluată în al
treilea refuz prin antiteza soare-umbră, pune în evidenţă relaţia individuală a fiecăruia cu universul,
incompatibilitatea peste care nici unul dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe sine. Imaginii de fragilitate a lui
Crypto, lapona îi opune aspiraţia ei spre absolut („Mă-nchin la soarele-nţelept), cu toate că tentaţia iubirii este
copleşitoare: „Rigă Crypto, rigă Crypto,/ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră mult mă
tem". Soarele este simbolul existenţei spirituale, pe care riga o refuză în favoarea existenţei instinctuale, sterile,

vegetative.
Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere, lapona refuză descântecul rigăi, ce se întoarce în mod brutal
asupra celui care 1-a rostit şi-1 distruge. Făptura firavă e distrusă de propriul vis, cade victimă neputinţei şi
îndrăznelii de a-şi depăşi limitele, de a încerca să intre într-o lume care îi este inaccesibilă. Atributele luminii
despre care vorbeşte Enigel au efect distrugător asupra lui Crypto. Oglindirea ritualică produce degradarea: „De
zece ori, fără sfială,/ Se oglindi în pielea-i chială". Finalul este trist. Riga Crypto se transformă într-o ciupearcă
otrăvitoare, obligat să nuntească cu ipostaze degradate ale propriului regn: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toame-n lume
aurul,/ Să-l toace, gol la drum să iasă,/ Cu măsălariţa-mireasă,/ Să-i ţie de împărăteasă". încercarea fiinţei
inferioare de a-şi depăşi limitele este pedepsită cu nebunia.
Trei mituri fundamentale de origine greacă sunt valorificate în opera poetului: al soarelui (absolutul), al nunţii
şi al oglinzii. Drumul spre sud al laponei are semnificaţia unui drum iniţiatic, iar popasul în ţinutul rigăi este o
probă, trecută prin respingerea nunţii pe o treaptă inferioară. în Ritmuri pentru nunţile necesare, este înfăţişată
înaintarea sufletului prin trei etape cosmice, trepte ale iniţierii, până la desăvârşirea spirituală, nuntirea în
„cămara Soarelui/ Mareluf. Itinerarul trece prin cercul Venerii (iubirea ca „energie degradată" reduce omul la
ipostaza de fiinţă instinctivă), apoi sufletul trebuie să mai urce o treaptă, cercul lui Mercur, mai pur, al intelectului,
al cercetării. Dincolo de înflăcărările impure ale dragostei şi de atmosfera mai curată a inteligenţei, iniţierea
completă are loc prin adevărata „nuntă" a trupului şi spiritului cu însuşi focarul vieţii, Soarele (cunoaşterea
absolută). Aspiraţia solară a laponei sugerează faptul că aceasta se află pe treapta lui Mercur, iar chemările
personajului alegoric, riga Crypto, sunt ale cercului Venerii. Frigul ţinutului polar, perfecţiunea geometrică a apei
cristalizate configurează treapta raţiunii pure, în timp ce impuritatea din cercul Venerii e sugerată de spaţiul în care
se amestecă elementele primordiale: „humă unsă", „aer ud".
„Roata reprezintă refracţia soarelui în fântâna sufletului, crescând pe măsură ce căldura dată este mai mare.
Trăirea sufletească va fi cu atât mai completă, cu cât această «roată se măreşte». «La umbră nu cresc afectele», ci
doar «carnea», simbolizând aici materia vegetativă, necolindată de fiorii emoţiei umane"3. Impactul dintre raţiune
(Enigel) şi instinct (Crypto), configurat prin cele două simboluri - „fiară bătrână" şi „făptură mai firavă", se
soldează cu victoria raţiunii asupra instinctului. Primul conotează sensurile raţiunii ale cărui atribute sunt „soarele-
nţelepf şi „sufletul fântână"; lapona Enigel întruchipează gândul eliberat prin aspiraţia spre lumină şi cunoaştere de
ispitele instinctuale simbolizate de somn şi umbră.

Ion Barbu, pe numele său adevărat Dan Barbilian, a debutat în anul 1918 cu poezia Fiinţa în revista Literatorul, condusă de Alexandru
Macedonski. În 1921 apare placheta După melci, care este însă retrasă de pe piaţă datorită ilustraţiilor nepotrivite care făceau ca poemul să
fie interpretat drept o creaţie pentru copii. A publicat un singur volum, în anul 1930, intitulat Joc secund. Autorul reprezintă un paradox al
literaturii române, el fiind în acelaşi timp un poet cu o creaţie poetică originală, dar şi un matematician pasionat.
Tudor Vianu în studiul Ion Barbu împarte creaţia acestuia în trei etape, cărora le corespund ciclul parnasian, ciclul baladic-
oriental şi cel ermetic. În volum ordinea celor trei cicluri este inversată, la început fiind situate poeziile ermetice, în timp ce poeziile din
ciclul parnasian nu au fost incluse de autor.
Poeziile din etapa parnasiană pun accentul pe rigoarea formală (sunt poezii cu formă fixă), preferinţa pentru metaforele-simbol
şi abordează teme cu valoare generalizatoare. Ex: Copacul, Lava, Banchizele, Umanizare. Tot în această etapă se observă influenţa
filozofului Friedrich Nietzsche cu lucrarea Naşterea tragediei, de la care împrumută termenii de apolinic şi dionisiac, dar şi atracţia pentru
o „Grecie tragică şi agonică”.
A doua etapă, cea baladic-orientală, cuprinde atât poezii epic-lirice (Riga Crypto şi lapona Enigel, Nastratin Hogea la Isarlîk),
cât şi poezii cu pronunţat caracter liric (Păunul, In memoriam). Este considerată de critică etapa cea mai valoroasă deoarece primează
invenţia poetică, îmbinarea limbajului popular cu cel savant, construcţia unei mitologii proprii şi ludice, folosirea imaginilor şi cuvintelor
cu o mare forţă de sugestie. Ca şi ceilalţi autori moderni, Ion Barbu este un artizan al limbajului, al jocurilor de cuvinte. Semnificativă
pentru această etapă este imaginea cetăţii Isarlîk, expresie a lumii balcanice, care îmbină fastul şi mizeria, reflecţia şi dorinţa arzătoare de
a trăi din plin. Cetatea ideală este elementul central al ciclului Isarlîk care cuprinde poeziile: Nastratin Hogea la Isarlîk, Domnişoara
Hus, Isarlîk, In memoriam şi Încheiere. Cele două personaje ale acestui ciclu sunt tragica şi grotesca domnişoară Hus şi Nastratin
Hogea, personajul snoavelor musulmane. Cel din urmă devine un simbol al înţelepciunii care îşi este suficientă sieşi prin gestul din finalul
poemului în care Nastratin Hogea se autodevoră: „Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el.”
Ultima etapă, cea ermetică, pune accentul pe perfecţiunea clasică a formei poeziei, dar şi pe abstractizarea mesajului. Ion Barbu
combină limbajul matematicii cu limbajul poetic şi cu cel comun, dând naştere unei poezii caracterizată printr-un puternic estetism. În

centrul creaţiilor din această perioadă, dar nu numai, sunt aşezate conceptele de increat (starea ideală dinainte de creaţie în care se
manifestă potenţialitatea) şi ou dogmatic. Ex: Timbru, Ritmuri pentru nunţile necesare, Oul dogmatic, Increat.

RIGA CRYPTO ŞI LAPONA ENIGEL

Poezia Riga Crypto şi lapona Enigel face parte din volum Joc secund, publicat în anul 1930. Autorul îşi subintitulează poezia
Baladă şi o include în ciclul Uvedenrode, deci în etapa baladică şi orientală. Este o perspectivă modernă asupra acestei specii literare
epice, fiind de fapt un poem alegoric. Asemănarea cu alt poem alegoric al literaturii române, Luceafărul de Mihai Eminescu, este
evidentă. Autorul însuşi îşi intitulează opera „un Luceafăr întors”. Ambele poezii tratează aceeaşi temă, a iubirii imposibile şi a
incompatibilităţii dintre două fiinţe care aparţin de lumi diferite. Caracterul alegoric al poeziei este dat de faptul că se pune accentul pe
problema cunoaşterii: la fel ca şi fata de împărat, riga Crypto doreşte să-şi depăşească statutul de fiinţă inferioară, dar în final constată că
acest lucru este imposibil. Diferenţa esenţială este că în cazul poeziei lui Barbu fiinţa superioară este omul, lapona Enigel, care aspiră spre
o cunoaştere absolută. Drama este însă aceeaşi: cineva trebuie să plătească tentaţia şi tentativa de a-şi depăşi condiţia. Motivele poetice
care se întâlnesc sunt: transhumanţa, tentaţia Sudului, atracţia pentru Soare, visul şi „sufletul-fântână”.
Un alt element comun între cele două poezii este interferenţa genurilor epice. Deşi amestecarea genurilor este o trăsătură
specifică romantismului, faptul că poezia modernă a lui Barbu are la bază o baladă, explică această particularitate. Fiind o „baladă”, se
păstrează structura narativă deoarece poezia are un fir epic şi „personaje”. Caracterul dramatic este oferit de dialogurile dintre
„personaje”, dar şi în această poezie acestea au valoare de simbol, fapt care subliniază lirismul.
Titlul baladei este construit pe ideea cuplului, dar în acest caz acesta nu se întregeşte datorită incompatibilităţii dintre cei doi eroi,
care fac parte din regnuri diferite. Fiecare se află pe o treaptă superioară în propria lume, dar povestea de dragoste este imposibilă mai ales
datorită aspiraţiilor fiecăruia.
Poezia este structurată în două părţi, fiecare dintre ele reprezentând câte o nuntă. Se împrumută formula narativă specifică
genului epic, şi anume povestirea în ramă. Prima nuntă este una posibilă, care s-a realizat deja şi are rolul unui cadru pentru nunta
fantastică, aceasta având un final nedorit, riga Crypto fiind nevoit să accepte căsătoria cu „măsălariţa-mireasă”.
Prima parte cuprinde primele patru strofe care au rolul de prolog al baladei şi reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntaşul
fruntaş”.. Se face trimiterea spre un timp mitic, spre Evul Mediu, prin adresarea directă către cel care va rosti povestea tragică a laponei
Enigel şi a lui riga Crypto: „Menestrel trist”, „Mult îndărătnic menestrel”. Sintagma „acum o vară” presupune o plasare temporală, dar
ea nu face decât să plaseze mai mult în imprecis momentul rostirii, în aceeaşi situaţie fiind şi adverbul „azi”. În cea de-a doua parte,
povestea este proiectată tot în trecut, dar într-un timp nedeterminat în raport cu momentul rostirii, fapt subliniat şi de folosirea
imperfectelor: „împărţea”, „bârfeau”, „ieşeau”, „nu voia”, „trăia” etc. Cântecul despre povestea tragică de iubire trebuie spus însă într-
o atmosferă prielnică, în afara cotidianului, „la spartul nunţii, în cămară.” Menestrelul are multiple modalităţi de interpretare: „Cu foc l-ai
zis acum o vară; / Azi zi-mi-l stins, încetinel”, dar trebuie să o aleagă pe cea care să se potrivească cel mai bine cu atmosfera şi cu
povestea. Tot aici se face o trimitere la zeul Dyonisos (zeul vinului, dar şi al muzicii), atât prin faptul că cel care povesteşte este un
cântăreţ, cât şi prin comparaţia: „mai aburit / Ca vinul vechi ciocnit la nuntă”. Repetarea cântecului spus şi în trecut sugerează un ritual al
zicerii unei poveşti exemplare.
A doua parte conţine povestea propriu-zisă dintre riga Crypto şi lapona Enigel şi este realizată din mai multe secvenţe poetice:
portretul şi descrierea împărţiei regelui ciupercilor (strofele 5-7), portretul şi descrierea mediului în care trăieşte lapona Enigel (strofele 8
şi 9), întâlnirea în vis a celor doi (strofa 10), cele trei chemări ale rigăi şi primele două refuzuri ale laponei (strofele 11-15), refuzul
categoric al laponei şi relevarea simbolului solar după care îşi ghidează existenţa (strofele 16-20), încheierea întâlnirii dintre cei doi
(strofele 21 şi 22), pedepsirea lui Crypto din final (strofele 23-27).
În prima secvenţă sunt prezentate personajele: în lumea lui, Crypto este un ales, are un statut superior: „Des cercetat de
pădureţi / În pat de râu şi-n humă unsă, / Împărăţea peste bureţi / Crai Crypto, inimă ascunsă.” Deşi admirat, are parte şi de adversităţi:
este considerat „sterp” şi „nărăvaş” de celelalte plante ale pădurii care nu înţeleg de ce el nu îşi acceptă condiţia de ciupercă şi încearcă
să o depăşească. Fiinţa la care visează aparţine de regnul uman, este deosebită în lumea ei datorită faptului că doreşte ea o împlinire
absolută reprezentată prin lumina solară. Ea pendulează anual între cotidian: „de la iernat” şi idealul reprezentat de Sud, de Soare: „la
păşunat, [...] tot mai la sud.” Singura asemănare dintre cele două fiinţe este statutul superior pe care îl au în propria lume, dar acest
element nu va fi suficient pentru împlinirea prin iubire. Deosebirile sunt prezentate cu ajutorul antitezelor şi a imaginilor care descriu
mediul existenţial al celor doi. Lumea lui Crypto se defineşte prin umezeală şi răcoare: „În pat de râu şi humă”, în timp ce lumea laponei
este un spaţiu rece: „În ţări de gheaţă urgisită”, fapt care explică atracţia ei spre soare şi lumină.
În drumul ei spre sud, „lapona mică, liniştită” Enigel este rugată de către regele ciupercilor să rămână alături de el în lumea
umedă şi răcoroasă a plantelor pădurii. Întâlnirea celor doi se realizează în lumea visului, acest motiv făcând din nou trimitere la poemul
Luceafărul. Regele ciupercilor încearcă să o ademenească în lumea lui prin intermediul a trei chemări. Valoarea de descântec şi de
incantaţie a celor trei chemări, precum şi împletirea limbajului popular cu cel literar („iacă”, „ţie dragi”, „puiacă”, „te frângi”, „somn
fraged”, „lamă de blestem”), subliniază şi mai mult caracterul de baladă al poeziei.
În prima chemare riga Crypto o îmbie pe laponă cu „dulceaţă” şi cu „fragi”, elemente definitorii pentru mediul vegetal din
care provine. Darul lui este refuzat categoric de Enigel şi exprimă aspiraţia ei spre Soare: „- Rigă spân, de la sân, / Mulţumesc Dumitale. /
Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi, mai la vale.”
În a doua chemare îndrăgostitul merge şi mai departe propunându-i sacrificiul de sine: „Dacă pleci să culegi, / Începi, rogu-te
cu mine.”. Lapona înţeleaptă îl refuză şi de data aceasta, arătându-i motivele pentru care nuntirea lor este imposibilă: Crypto este „umed şi
plăpând” şi este sfătuit să aştepte să se coacă: „Teamă mi-e, te frângi curând, / Lasă. Aşteaptă de te coace.” Opoziţia copt / necopt se
referă de fapt la opoziţia soare / umbră, care subliniază de fapt relaţia fiecăruia cu universul, incompatibilitatea peste care niciunul dintre
ei nu poate trece fără să se piardă pe sine. Crypto se teme de lumina soarelui: „de soare, / Visuri sute, de măcel, / Mă despart. E roşu,

mare, / Pete are fel de fel”, în timp ce lapona aspiră spre acesta: „Că dacă-n iarnă sunt făcută, / Şi ursul alb mi-e vărul drept, / din umbra
deasă, desfăcută, / Mă-nchin la soarele-nţelept.” .
Ultima încercare pe care o face riga este urmată de un refuz şi mai categoric. Fiinţa superioară îşi dă seama că iubirea lor nu
este posibilă şi că opoziţia dintre soare şi întuneric, dintre raţiune şi instinct nu va putea fi niciodată anulată: „La soare, roata se
măreşte; / La umbră numai carnea creşte”. Refuzul laponei este fatal pentru rigă deoarece puterea descântecului se întoarce asupra lui,
atributele lumii pe care Enigel o alege se întorc asupra lui. Dorind să-şi urmeze aspiraţia spre fiinţa superioară, „regele-ciupearcă” este
pedepsit pentru îndrăzneala lui şi transformat în ciupercă otrăvitoare: „Dar soarle, aprins inel, / Se oglindi adânc în el; [...] Şi sucul dulce
înăcreşte! / Ascunsa-i inimă plesneşte.”. Astfel, încercarea lui Crypto de a schimba ordinea firească a lumii eşuează, iar ordinea este în
final restabilită. Cel ajutat „De-o vrăjitoare mânătarcă, / De la fântâna tinereţii” pentru a se putea împlini, ajunge, prin oglindire (un alt
motiv esenţial al poeziei), să se însoţească cu o fiinţă din lumea lui, „Cu măsălariţa-i mireasă, / Să-i ţie de împărăteasă.” Opoziţia dintre
cele două fiinţe, una umană, cealaltă vegetală, este subliniată şi în final prin antiteza „fiară bătrână” / „făptură mai firavă”: „Că sufletul
nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul, cu otravă.” Omul este o fiinţă supusă greşelii şi
încercării repetate datorită existenţei îndelungate, în timp ce creatura vegetală trăieşte un an şi, prin urmare, nu are dreptul decât la o şansă
care îi este fatală.

FApreciindu-şi balada ca un “Luceafăr-întors”, Ion Barbu deschidea cititorului un câmp larg
de reflecţii şi-i dădea posibilitatea pătrunderii conţinutului de idei al creaţiei sale. Pornind
de la această succintă şi plină de miez caracterizare, putem intui tema filozofică a
inadaptabilităţii, drama omului de geniu într-o lume incapabilă să-l înţeleagă.
Motivul Luceafărului eminescian este reluat însă de Barbu dintr-o nouă perspectivă, dar şi
cu alte modalităţi, creând în conştiinţa cititorului un lanţ de probleme, începând de la
cadrul în care se desfăşoare acţiunea, până la valoarea simbolurilor şi semnificaţia lor
nouă.
Păstrând atmosfera specifică baladelor, scriitorului introduce cu mult talent elemente de
natura fabulei sau a poveştilor populare, fapt care dă creaţiei sale o notă de prospeţime. Pe
aceste coordonate se înscrie invocaţia (de factură realistă, cel invocat fiind un menestrel -
cântăreţ popular) şi drama lirică, erotică şi filozofică dintre riga Crypto şi lapona Enigel. Aşa
cum s-a remarcat, dacă invocaţia este atât de realistă, plasând acţiunea “la spartul nunţii,
în cămară”, numele stranii ale eroilor aduc un suflu exotic, de uşoară suprarealitate.
Poetul dă impresia unei puternice trăiri a faptelor din baladă, transpunându-se în situaţia
nuntaşului care, deşi cunoaşte povestea menestrelului, zisă cu foc acum o vară, ţine s-o
audă încă o dată, idee pe care o acceptă şi menestrelul însuşi.
“- Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.”
S-a creat în acest fel o punte care leagă sufleteşte pe nuntaş, pe menestrel şi pe poet care
reuşeşte prin imperativul insistenţei să-l determine pe menestrel să spună cântecul.
Evoluţia formelor imperative: zi-mi, zi-l şi zi-mi-l, ca şi precizarea făcută “stins, încetinel”,
asigură parcă o notă de intimitate care duce cu gândul la o asemănare între faptele
povestite şi viaţa celui care ascultă povestea lui Enigel şi a regelui “ciupearcă”.
Dialogul sporeşte mult farmecul baladei, nota de sensibilitate şi gingăşie domină întreaga
acţiune. Atmosfera de basm este sugerată şi de stilul populat impus de cel ce prezintă
faptele (menestrel), de versul de 8-9 silabe - apropiat ca structură de cel popular - de rima
încrucişată şi de apelul la imperfectul povestirii, al amintirilor unor fapte de mult petrecute.
Undeva, “în pat de râu şi-n humă unsă” împărăţea crai Crypto, “inimă ascunsă”, un “sterp”
şi un “nărăvaş” care nu voia să înflorească şi care era ocărât şi bârfit de cei din jur. În alte
condiţii,
“În ţări de gheată urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,

Cu piei, pre nume Enigel.”
Ducându-şi renii de la iernat la păşunat, Enigel poposeşte în poiana regelui Crypto, care se
îndrăgosteşte de ea, o îmbie cu dulceaţă şi o roagă să rămână cu el, fără a se gândi că ei
de fapt aparţin unor lumi diferite, el făcând parte din regnul vegetal, iar ea din cel uman.
Enigel nu poate accepta ideea rămânerii în “umbra de care mult se teme”, dar nici pe
regele Crypto nu-l poate lua cu ea. Cu inima friptă, riga Crypto este constrâns să rămână
în lumea sa.
Pe acest fond baladesc îşi realizează Ion Barbu creaţia sa, într-o lume a simbolurilor şi
semnificaţiilor inversate. Astfel, trebuie remarcat că dacă între Luceafărul şi fata de
împărat s-au născut sentimente de dragoste în timp, riga Crypto se îndrăgosteşte de
laponă spontan, parcă nemotivat; că în Luceafărul lui Eminescu cei doi îndrăgostiţi sunt
priviţi izolat, într-o lume în care parcă sunt numai ei, în timp ce în balada barbiană riga
este prezentat în lumea peste care împărăţeşte şi prin prisma şi aprecierile răutăcioase ale
supuşilor săi.
Ideea, frecvent prezentă în poveştile populare potrivit căreia împăratul era trist pentru că
nu avea urmaşi o întâlnim în balada lui Ion Barbu privită din unghiul de vedere al celor din
jur, dar şi cu alte semnificaţii, acuzatoare:
“Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş
Că nu voia să înflorească.”
În contradicţie cu aprecierile făcute la adresa lui Crypto, este atitudinea sa faţă de laponă,
de adevărată gingăşie. Poetul concentrează acţiunea, prezentând drumul laponei Enigel şi
scopul ei în trei versuri:
“De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii
Prin aer ud, tot mai la sud”,
pentru a o aduce în prim-plan, în momentul principal şi la locul acţiunii.
Dialogul dintre riga Crypto şi lapona Enigel, deşi are la bază acelaşi motiv ca-n Luceafărul,
dezvăluie alte raporturi. În primul rând se remarcă inversarea simbolurilor - geniul este de
data aceasta reprezentat de femeie(lapona Enigel), iar mediocritatea, închistarea în
propriul univers este reprezentată de bărbat(regele ciupearcă). Dacă lumea în care trăieşte
riga este umezeala şi umbra, lumea laponei Enigel este “ţara de ghiaţă”, metaforă care la
Ion Barbu are valoare de simbol al gândirii, al lumii ideilor. De aici porneşte conflictul
filozofic al inadaptării îmbrăcat în haină erotică.
Dacă în Luceafărul întâlnim cele trei chemări ale fetei adresate celui iubit, în balada
barbiană exponentul geniului vine nechemat, lapona fiind cea rugată să-l ia cu dânsa, să-l
culeagă întâi pe el, riga Crypto. Rugămintea este impresionantă şi întărită parcă prin
repetarea numelui fetei:
“Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te cu mine”.
Aici Crypto e cel care mărturiseşte laponei dragostea şi dorinţa lui de a o avea alături, în
lumea sa de “răcoare”. El are nevoie de laponă, în timp ce la Eminescu fata simţea nevoia
de a-l avea alături pe cel drag. Fata îl iubeşte pe rigă, este impresionată de purtarea şi
cuvintele lui, dar este conştientă de imposibilitatea găsirii unui factor comun între cele două
idealuri şi lumi atât de diferite. Urmează şi alte diferenţe prin compararea cu Luceafărul.
Dacă acolo fata(fire mediocră) nu poate renunţa la lumea ei, aici lapona Enigel(geniul) nu
poate renunţa la universul său. Dacă Luceafărul nu a fost stăpânit de sentimente de milă şi

durere faţă de situaţia fiinţei iubite, în răspunsul dat de laponă răzbat din plin astfel de
sentimente:
“- Te-aş culege, rigă blând …
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. Aşteaptă de te coace”.
În timp ce Luceafărul cobora din lumea aştrilor pe pământ, drumul laponei este din ţara
gheţurilor spre soare. Idealul acesta o cucereşte, se confundă cu el.
“Eu de umbră mult mă tem,
Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nţelept.”
“Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.”
Şi în această parte găsim o inversiune de raporturi. Când Cătălin o roagă pe Cătălina să-l
uite pe Luceafăr, ea îl uită, amândoi fiind tineri din acelaşi lume. La ea de fapt dragostea
pentru Luceafăr nu era un ideal, ci o aspiraţie, pe când la lapona Enigel este evidentă setea
de autodepăşire. Astfel rugămintea regelui:
“Lasă-l, uită-l Enigel - (pe soare)
În somn fraged şi răcoare”
nu poate fi realizată, acceptată.
Lapona nu încheie ca Luceafărul cu acea notă de indiferenţă faţă de “cercul strâmt” al
Cătălinei, ci trăieşte drama regelui într-o proiecţie de mit şi totodată, de înţeleaptă
explicaţie bătrânească. Urmarea visurilor prea măreţe, ce depăşesc limita lumii căreia îi
aparţine duce în final la pieirea regelui:
“Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală;

Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte”

“Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om…”
Riga Crypto este socotit nebun pentru că nu a că înţeles aspiraţiile sale sunt mult prea mari
faţă de situaţia sa. Şi-atunci, asemeni Cătălinei, el rămâne în lumea lui, să rătăcească:
“Cu altă fată, mai crăiască:

Cu Laurul-Balaurul
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măselariţa-mireasă
Să-i ţie de împărăteasă.”

Desfăşurându-se ca într-un adevărat scenariu dramatic, într-o lume a întâmplărilor
simbolice în care fondul filozofic îmbracă haina lirică, erotică, Riga Crypto şi lapona Enigel
este o poezie de idei în sensul cel mai înalt al cuvântului, o creaţie originală în care se
dezbate drama incompatibilităţii dintre două lumi, dintre două regnuri, drama determinată
de înălţimea aspiraţiilor şi de valoarea redusă a posibilităţilor reale. Din acest punct de
vedere sensul şi semnificaţia baladei pot fi mult lărgite.

�ݺ�ߣ

Tema viziune-despre-lume-ion-barbu1

Recommended

More Related Content

What's hot (20)

Similar to Tema viziune-despre-lume-ion-barbu1 (20)

Tema viziune-despre-lume-ion-barbu1