�ݺ�ߣ

Mihai eminescu
• Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) a
fost un poet, prozator și jurnalist român,
socotit de cititorii români și de critica
literară postumă drept cea mai importantă
voce poetică din literatura română.Receptiv
la romantismele europene de secol XVIII și
XIX, și-a asimilat viziunile poetice
occidentale, creația sa aparținând
unui romantism literar relativ întârziat. În
momentul în care Mihai Eminescu a
recuperat temele tradiționale ale
Romantismului european, gustul pentru
trecut și pasiunea pentru istoria națională,
nostalgia regresivă pentru copilărie,
melancolia și cultivarea stărilor depresive,
întoarcerea în natură etc., poezia europeană
descoperea paradigma modernismului,
prin Charles Baudelaire sau Stephane
Mallarme.

• Eminescu a fost activ în societatea
politico-literară Junimea, și a
lucrat ca redactor la Timpul, ziarul
oficial al Partidului Conservator.A
publicat primul său poem la
vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a
plecat să studieze
la Viena. Manuscrisele poetului
Mihai Eminescu, 46 de volume,
aproximativ 14.000 de file, au
fost dăruite Academiei
Române de Titu Maiorescu, în
ședinta din 25 ianuarie 1902

Oda (in metru antic)
• Poezia "Oda (in metru antic)", scrisa de unul din
marii clasici al literaturii romane, Mihai Eminescu, a
aparut in editia princeps realizata de Titu
Maiorescu in decembrie 1883, dupa ce a parcurs un
proces complex de elaborare de aproximativ noua
ani poezia isi modifica atat tema, cat si tonalitatea
lirica, cunoscand o succesiune de variante, prima
fiind dedicata lui Napoleon, erou al istoriei. Titlul
"Oda (in metru antic)" indica specia genului liric in
care sunt exprimate sentimente de admiratie
pentru o persoana, idee, eveniment, adica oda, care
insa se poate atribui doar primelor variante ale
poeziei.
• Desi la baza a existat intentia de a crea o asemenea
specie literara, poezia nu este o oda, ci, datorita
exprimarii unui sentiment de tristete, melancolie,
datorita tonalitatii grave, se poate afirma ca poezia
este o elegie. Exista, deci o antiteza intre sensul
titlului si sentimentele ilustrate in versurile poeziei,
iar metrul antic se refera tocmai la tehnica folosita
in scrierea poeziei.

Tema
Poezia exprima atitudinea lirica a creatorului
romantic.
Continutul
Poezia evoca starea de suferinta si invoca
nepasarea, in formula consfintita a odei clasice.
Eul liric, aflat intr-o ipostaza de nefericire
existentiala, isi defineste starea si isi exprima cu
patos dorinta de a o depasi.Odă (în metru
antic)”, ca mai toate poeziile eminesciene, a
cunoscut un proces îndelungat de elaborare, care
cuprinde şapte variante înaintea formei finale.
Punctul de plecare l-a costituit „Oda pentru
Napoleon”, având iniţial unsprezece strofe, care
ulterior, în urma unui „proces de subiectivare şi
concentrare” (Perpessicius), are cinci catrene, cu
elemente de elegie erotică, meditaţie şi rugă de
mântuire. În succesiunea de variante se modifică
tema, tonalitatea lirică şi dimensiunea poemului:
de la titanism la geniu, de la erou la poet şi apoi
la om, de la imaginea vanităţii Cezarului la
imaginea poetului suferind din iubire şi apoi la
ruga de mântuire a omului, de la adresarea
directă (discurs liric la pers. a II-a) la monolog
(confesiunea la pers. I), de la tonalitatea de odă
la aceea elegiacă. Poemul păstrează însă titlul,
metrul antic şi câteva motive centrale:
singurateatea, indiferenţa, nemurirea, visul.

• Titlul este sugestiv „o creaţie în sine” (Paul Cornea) concentrând toate semnificaţiile
simbolice şi filosofice ale textului, oda fiind un poem dedicat zeilor, eroilor, personalităţilor
având tonul trimfal, retoric. Structural, datorită dispunerii timpurilor verbale, poezia
înfăţişează un ciclu existenţial complet, în patru secvenţe poetice: atitudinea contemplativă
din trecut (strofa I), întâlnirea cu experienţa fundamentală (strofa a II-a), prezentul trăirii
(strofele III-IV), proiecţia în viitor şi ruga (strofa a V-a).
Strofa I, primul vers, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, sintetizează atitudinea
fundamentală a poemului prin structură şi semnificaţie. Poetul simte aparteneţa la ordinea
cosmică prin atitudinea contemplativă când moartea, departe de om fiind, pare inexistentă.
Această atitudine contemplativă, „Ochii mei nălţam visător la steaua singurătăţii”, fiind de
natură romantică, regimul verbal de imperfect, timp al evocării proiectând naraţiunea în „illo
tempore”.

• Strofa a II-a este marcată de perfectul simplu care dinamizează acţiunea, poetul
aflându-se sub semnul unei emoţii puternice datorată de întâlnirea neaşteptată
cu iubirea, „Când deodată tu răsărişi în cale-mi”, care produce un dezechilibru
sufletesc. Pierderea echilibrului înseamnă şi pierderea de sine, de unde şi apariţia
suferinţei „dureros de dulce” care distruge sentimentul de aparteneţă la Marele
Tot, astfel poetul se lasă cuprins de iubire şi de voluptatea morţii.
Strofa a III-a exprimă patima devoratoare a eului poetic pentru femeie, deşi
mitologia antică oferă exemple de chinuri fizice la care sunt supuşi eroii mitici
Nessus şi Hercul, din pricina intrigii unei femei. (Hercules - incitat de soţia sa,
Deianira, împotriva centaurului Nessus - îl ucide. Cu ultimele puteri, Nessus o
sfătuieşte pe Deianira să-şi îmbrace soţul într-o cămaşa muiată în sângele lui,
care se dovedeşte înveninat şi inflamabil, astfel că Hercule moare în chinuri
cumplite. încercând să-şi scoată cămaşa de pe trup, o smulge odată cu carnea,
suferinţa morţii fiind astfel îngrozitoare). Tot astfel, sufletul poetului este mistuit
de patima erotică, pe care o simte chinuitoare până în străfundurile eului liric,
focul ce-1 arde nu poate fi stins "cu toate/ Apele mării".

• Strofa a IV-a. Pierzând singurătatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul
culminant al suferinţei, combustia erotică fiind la apogeul chinurilor în care poetul agonizează:
"De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...". Simbolul
păsării Phoenix presupune speranţa recâştigării unei vieţi purificatoare prin ardere, adică prin
iubire, întrebându-se dacă ar fi posibilă o renaştere a sinelui, asemănătoare cu aceea a miticei
păsări: "Pot să mai re-nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?".
Ultima strofă depăşeşte forma elegiei, accentele filozofice ale rugăciunii de reintegrare a fiinţei,
"Vino iar în sân, nepăsare tristă;" aduc aminte omului de trecerea-în nefiinţă, cu condiţia regăsirii
propriei identităţi, atât de zdruncinată prin ivirea iubirii: "Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie
redă-ma!". Viaţa e o cale pentru cunoaşterea de sine şi o permanentă învăţare a morţii, existenţa
umană fiind condiţionată de ideea că "Moare numai cel ce se ştie pe sine", cum scrie Nichita
Stănescu în poezia "A unsprezecea elegie".
Poezia "Odă (în metrii antic)" sintetizează filozofic marile probleme ale existenţei umane:
cunoaşterea, dragostea, moartea, relaţia cu universul, ciclul vieţii fiind incomplet fără trăirea
mistuitoare a iubirii, ca unică şi inevitabilă cale de cunoaştere şi mai ales de autocunoaştere.

• Procedee artistice. Minai Eminescu creează, în poezia "Odă (în metru antic)", un limbaj
artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforică a limbii la nivel
morfologic şi sintactic. Verbele din prima strofă, aliate la imperfect ("nu credeam", "'nălţăm"),
proiectează acţiunea conjunctivului "sa-nvăţ" într-un trecut relativ în care poetul se simţea
contopit cu Cosmosul, stare întreruptă cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare
atemporală, definind un fenomen continuu, ce pândeşte omul.
Trăirea clocotitoare şi mistuitoare a sentimentului de iubire este de dată recentă, bruscă,
surprinzătoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor "răsărişi", "băui" şi de repetarea
pronumelui personal de persoana a II-a singular, "tu”, care sugerează' apariţia femeii în viaţa
bărbatului ("Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce").
Expresivitatea stilistică a strofei sporeşte emoţia artistica a poeziei prin cele două construcţii
oximoronice "dureros de dulce" şi "voluptatea morţii". In Ultima strofă verbele se află la
imperativ ("vino", "redă-mă"), sugerând aspiraţia omului de geniu spre redobândirea
identităţii sinelui, spre o posibilă refacere a unităţii întregului pierdut în tinereţe prin apariţia
tulburătoare a iubirii şi pentru care este necesară o "nepăsare tristă".
"Oda" eminesciană este înrudită cu poezia lui Horaţiu prin metrică şi cu marile texte literare
ale culturii universale prin absenţa rimei şi prin maxima concentrare a profundelor idei
filozofice exprimate.

Luceafarul
• Inchis in magnifica lui stralucire si
unitate refacuta dupa care a tanjit
cu o dureroasa si dramatica sete cat
a fost pe pamant, adica in sfarsire,
fragmentare si imperfectiune,
Eminescu ofera in cultura
romaneasca unul din cele mai
izbitoare exemple si argumente
pentru descompunerea unei creatii
care depaseste puterea de
cuprindere a mintii noastre
omenesti, in partile ei constitutive.
Uriasul meca-nism viu al universului
sau poetic se desface curiozitatii
noastre analitice, iscodi-toare de
taine ale creatiei, in piese care
palpita, aspirand la unitate.

• Luceafarul este publicat in anul 1883 in
Almanahul Societatii Academice Social
Literare "Romania Juna" din Viena. Revista
Convorbiri literare a reprodus versiunea
din almanah, iar T. Maiorescu publica
poemul in editia sa de versuri de la
sfirsitul anului 1883. Luceafarul este un
poem romantic pe tema destinului omului
de geniu. Aceasta idee este prezenta si in
poeziile de tinerete ale lui M. Eminescu,
dintre care amintim Gemenii, Povestea
Dochiei si Ursitorile in care Dochia este
simbol al existentei Daciei. Ideea geniului
nemuritor in stele si in "Povestea magului
calator in stele" si "Peste codrii sta
cetatea", in care prezentarea eroilor ne
duce cu gindul la Luceafarul. Aici el,
Zburatorul apare descris: "cu par lung de
aur moale, / si cu ochii plini de jale /
trestia-l incununeaza / hainele-i scintejaza
/ haine lungi si stravezii / pare un mort cu
ochii vii".
• Mihai Eminescu a pornit de la un basm
popular, Fata in gradina de aur, basm
cules de germanul Kenish in timpul unei
calatorii in Muntenia, in 1861.

Elemente de structură şi limbaj în
poemul „Luceafărul”
• Incipitul
Începutul poemului se află sub semnul basmului. Formula „A fost odată ca-n
poveşti / A fost ca niciodată” atrage atenţia cititorului asupra sensului alegoric al
poemului. Luceafărul este o alegorie pe tema geniului, dar în acelaşi timp pune
problema depăşirii condiţiei umane. În concordanţă cu sursa de inspiraţie, basmul
Fata în grădina de aur, poemul păstrează şi ideea de indeterminare. Timpul este
unul mitic, anistoric, un timp magic în care îşi face apariţia fata de împărat.
Portretul ei, realizat de asemenea după modelul popular, este sintetizat de
epitetul „o prea frumoasă fată”. La început, ea reprezintă ipostaza angelică a
femeii din lirica eminesciană, punându-se accentul pe unicitate şi puritate: „Şi era
una la părinţi / Şi mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între
stele

• Primul tabloul
Primul tablou descrie povestea de iubire dintre
fiinţa superioară şi fata de împărat, autorul
realizând o sinteză între elementele mitologiei
populare (mitul Zburătorului) şi elemente
de imaginar romantic. Cadrul în care ia naştere
iubirea este unul romantic, întunecat, nocturn,
având în centru imaginea „negrului castel”. Un
alt motiv romantic prezent în această parte a
poemului este visul, povestea de iubire
petrecându-se în acest spaţiu
compensativ: „Cum ea pe coate-şi răzima /
Visând ale ei tâmple”, „Ea îl privea cu un surâs, /
El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis /
De suflet să se prindă.” Atât fata pământeană,
cât şi fiinţa superioară, aspiră la o împlinire prin
intermediul acestei iubiri ideale: ea doreşte să-şi
depăşească starea de muritoare, el doreşte să-şi
desăvârşească cunoaşterea prin intermediul
iubirii. Iubirea fetei are un accent de cotidian: „Îl
vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorinţa-i gata”,
spre deosebire de iubirea Luceafărului care are
nevoie de un lung proces de cristalizare: „El iar,
privind de săptămâni, / Îi cade dragă fata.”

Pentru a se putea împlini această iubire,
chiar dacă ea are loc în tărâmul visului, fata de
împărat îi adresează Luceafărului prima
chemare: „- O, dulce-al nopţii mele domn, /
De ce nu vii tu? Vină!” Prima metamorfoză a
fiinţei nemuritoare se realizează din cer şi din
mare şi conţine atât elemente preluate
din mitul Zburătorului, cât şi imagini
specifice imaginarului romantic care alcătuiesc
o imagine angelică a acestuia: „Părea un tânăr
voievod / Cu păr de aur moale (epitet
metaforic) / Un vânt giulgi se-ncheie nod / Pe
umerele goale.” Se pune accentul pe paloarea
feţei şi pe strălucirea ochilor, elemente redate
cu ajutorul imaginilor artistice, a epitetelor şi a
comparaţiei: „umbra feţei străvezii / E albă ca
de ceară - / Un mort frumos cu ochii vii.”
Un element de simetrie al poemului îl
constă repetarea chemării fetei de împărat,
urmată de o nouă întrupare, din soare şi din
noapte. În antiteză cu imaginea angelică a
primei întrupări, aceasta este
circumscrisă demonicului, aşa cum o percepe
şi fata de împărat: „- O, eşti frumos cum
numa-n vis / Un demon se arată”.

• Luceafărul este descris astfel: „Pe negre viţele-i de păr(epitet,
inversiune) Coroana-i arde pare / Venea plutind în adevăr / Scăldat în foc de
soare(metaforă) // Din negru giulgi se desfăşor (epitet cromatic)/ Marmoreele
braţe,(epitet, inversiune) /El vine trist şi gânditor / Şi palid e la faţă; // Dar ochii
mari şi minunaţi (epitete) / Lucesc adânc himeric.” În ambele ipostaze, ca un alt
element de simetrie, se pune accentul pe paloarea feţei şi, mai ales, spre
strălucirea ochilor, simbol pentru inteligenţa superioară.
• Fiinţă pământeană şi inferioară, fata de împărat le consideră atribute ale morţii
şi respinge iubirea Luceafărului, datorită incapacităţii de a-l înţelege: „Străin la
vorbă şi la port, / Luceşti fără de viaţă, / Căci eu sunt vie, tu eşti mort, / Şi ochiul
tău mă îngheaţă.” (prima ipostază); „Mă dor de crudul tău amor / A pieptului
meu coarde, / Şi ochii mari şi grei mă dor, / Privirea ta mă arde.” Luceafărul este
cel care subliniază diferenţa dintre ei: „Cum că eu sunt nemuritor, / Şi tu eşti
muritoare?”, şi tot el este cel care acceptă sacrificiul suprem, acela de a renunţa
la nemurire.

• Al doilea tablou
A doua parte a poemului descrie iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina.
Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Portretul lui Cătălin se realizează
în antiteză cu cel al Luceafărului. Descrierea geniului, a fiinţei superioare, punea
accentul pe elemente abstracte, mitice, care exprimau inteligenţa şi apartenenţa la
o lume diferită şi superioară. În schimb, Cătălin este descris cu ajutorul limbajului
popular, punându-se astfel în evidenţă trăsăturile sale umane, terestre: „Viclean
copil de casă”, (epitet, inversiune) „Băiat din flori şi de pripas, / Dar îndrăzneţ cu
ochii, // Cu obrăjei ca doi bujori”. (comparaţie) Iubirea pământeană este prezentată
ca un joc în care Cătălin îşi atrage iubita şi în ale cărui reguli o iniţiază: „- Dacă nu
ştii, ţi-aş arăta / din bob în bob amorul”, „Cum vânătoru-ntinde-n crâng / La
păsărele laţul, / Când ţi-oi întinde braţul stâng / Să mă cuprinzi cu braţul.” Chiar
dacă îşi acceptă condiţia de muritor şi este atrasă de jocul iubirii propuse de
Cătălin, fata de împărat aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr: „O, de
luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte.” Această aspiraţie ilustrează
condiţia umană duală, aceea de a dori absolutul, dar de a nu-şi putea depăşi
condiţia.

• Al treilea tablou
Cea de-a treia parte descrie călătoria interstelară pe care o realizează Luceafărul spre
Demiurg. Se pune din nou accentul pe superioritatea acestuia, fiind descris prin
metafora „fulger nentrerupt”, dar şi prin numele pe care îl primeşte, Hyperion (gr. = cel care
merge deasupra). Călătoria sa reia procesul de creaţie a lumii, anulând noţiunile de timp şi
spaţiu: „Şi din a chaosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea dentâi, Cum izvorau
lumine;”, „Căci unde ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar
/ din goluri a se naşte.” Datorită setei de iubire nemurirea este percepută ca „greul negrei
vecinicii”, „al nemuririi nimb”, „focul din privire”, de care Luceafărul vrea să se elibereze
pentru „o oră de iubire...”. Tot cu ajutorul antitezeise subliniază diferenţa dintre oamenii comuni
şi fiinţele superioare: „Ei au doar stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp,
nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte.” Pentru a-l convinge să nu renunţe la nemurire, Demiurgul îi
propune trei ipostaze ale geniului: ipostaza cuvântului, a înţeleptului: „Cere-mi cuvântul meu
dentâi - / Să-ţi dau înţelepciune?” care echivalează cu putere de creaţie divină, ipostaza orfică,
puterea muzicii care schimbă cursul lumii:„Vrei să dau glas acelei guri, / Ca dup-a ei cântare / Să
se ia munţii cu păduri / Şi insulele-n mare?” şi ipostaza împăratului, a celui care stăpâneşte
lumea: „Ţi-aş da pământul în bucăţi / să-l faci împărăţie.” Cele trei oferte ale divinităţii presupun
noi modalităţi de a cunoaşte universalul şi absolutul, dar nemurirea şi prin urmare împlinirea
prin iubire, îi este refuzată. Argumentul care schimbă decizia lui Hyperion este dovada
superiorităţii sale chiar şi în iubire: „Şi pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă / Sre-
acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă.”

• Al patrulea tablou
Acest ultim tablou este construit în relaţie
de simetrie cu primul deoarece se reia interferenţa
dintre cele două planuri, cel uman şi cel terestru.
În opoziţie cu imaginea din al doilea tablou, este
descrisă o altă ipostază a iubirii pământene. Iubirea nu
mai este văzută ca un joc, ci ca o posibilitate de
împlinire a fericirii şi de refacere a cuplului
adamic: „Miroase florile-argintii / Şi cad, o dulce ploaie,
/ Pe creştetele-a doi copii / Cu plete lungi,
bălaie.” Descrierea este specifică idilelor eminesciene
şi imaginarului romantic: „Căci este sara-n asfinţit / Şi
noaptea o să-nceapă; / Răsare luna liniştit / Şi
tremurând din apă. (personificare) // Şi împle cu-ale ei
scântei / Cărările din crânguri. / Sub şirul lung de
mândri tei.” Apar motive specifice poeziei lui Eminescu:
luna, codrul, teiul, elemente care oferă o altă
perspectivă asupra iubirii dintre cei doi. Cătălin apare şi
el schimbat, nu îi mai propune iubitei un joc al
dragostei, ci iubirea absolută. Discursul lui se schimbă,
se adresează Cătălinei cu ajutorul
metaforelor: „noaptea mea de patimi”, „iubirea mea
dentâi”, „visul meu din urmă”. Dragostea lor devine o
posibilitate de a găsi fericirea absolută, punându-se
accentul pe unicitatea ei.

• Finalul
Strofele finale se află în strânsă
legătură cu incipitul poemului, deoarece
ele exprimă dramatismul omului de
geniu care constată că împlinirea prin
iubire este imposibilă, fiinde nevoit la
rândul lui să-şi accepte condiţia şi să-şi
asume destinul, eternitatea. Omul comun
este incapabil să-şi depăşească limitele,
iar omul de geniu manifestă dispreţ faţă
de această limitare. Fata de împărat îi
adresează o ultimă chemare, aceea de a-i
binecuvânta iubirea pământeană: „ –
Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând
pe-o rază, / Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!” Prin refuzul
geniului se pune încă o dată în evidenţă
antiteza dintre fiinţele superioare şi cele
inferioare: Trăind în cercul vostru strâmt /
Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea
mă simt / Nemuritor şi rece.”

�ݺ�ߣ

Mihai eminescu

More Related Content

Mihai eminescu